Cartea „Comportamentul geopolitic” (Ed. Sitech, 2018), având ca autori pe Corneliu Sîrbu, Constantin Florea, Florin Raduslav, lansată vineri, în cadrul festivităţilor prilejuite de împlinirea a 168 de ani de la înfiinţarea Jandarmeriei, este o lucrare interesantă. Documentată, îngrijit redactată, bine structurată pe mai multe capitole, prizată momentului actual geopolitic pe care îl traversăm. Reţine atenţia, la lectura cărţii, referirea autorilor la un concept cheie, cel de interes naţional, abordat cu generozitate şi deplină competenţă, ca un preambul aproape la ceea ce şi-au propus în corpul lucrării. Autorii subliniază că interesul naţional motivează comportamentul statelor în mediul internaţional, amploarea obiectivelor şi extensia sa spaţială fiind, cu unele excepţii, direct proporţională cu statutul fiecărui stat în ansamblul lumii la un moment dat. Problema interesului naţional este una complexă şi presupune păstrarea identităţii, asigurarea independenţei naţionale, a integrităţii teritoriului şi, de la etapă la etapă, se pliază pe realităţile concrete ale lumii în care trăim. Se vorbeşte de dezirabilitatea acestor aspiraţii, în raport de coordonatele pe care evoluează mediul de securitate intern şi internaţional. Trepiedul strategic al interesului naţional are piloni economici, politici şi militari. În cazul României interesul naţional a fost steaua polară, după care s-au orientat mereu cei care i-au condus destinele, chiar dacă în împrejurări istorice s-au făcut şi greşeli. Concluzionând, se poate spune, de fapt o fac autorii, că interesul naţional nu este un ideal, un deziderat, ci un set imperativ de exigenţe cardinale. Să fim membri UE, NATO, să avem parteneriate strategice cu ţări europene şi SUA, bune vecinătăţi, să avem un învăţământ performant, căi rutiere moderne, o reţea de spitale performante, să veghem mereu la securitatea alimentară, toate acestea se circumscriu sintagmei de „interes naţional”. Lustruită, din păcate, alandala, de foarte mulţi neaveniţi. Interesul naţional nu este erzaţul cel mai comod al oricărei motivaţii, interesul celor aflaţi la putere sau a celor care o vor. Am vulgarizat din păcate sintagma menţionată, încât valabilă rămâne uneori vorba lui Trahanache, plastic rostită în nemuritoarea piesă de teatru „O scrisoare pierdută”: „De la binele partidului atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru”. Binele ţării nu e altceva decât un loc de pasaj, între victoria politicii proprii, turmentată de zel patriotic, şi înflorirea averii proprii. Din păcate interesul naţional a ajuns o marotă a politicienilor, care se consideră, nu rareori, întruchipări garantate ale interesului neamului, căruia trebuie să-i facem şi să-i dregem. Lucrarea „Comportamentul geopolitic” nu stăruie exaustiv asupra conceptului de interes naţional, dar faptul că are referiri pertinente la semantica sintagmei este un lucru bun, prilejuind comentarii aplecate. Suntem în anul Centenarului şi ne place să ne gândim la o anumită glorie pe care au dat-o strămoşii noştri, bunicii noştri. O temă incitantă de de reflecţie o propune academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii “Babeş Bolyai” din Cluj, într-un interviu recent acordat unui post de televiziune. “Ţara este o moştenire care ne vine din trecut şi pe care trebuie să o ducem spre viitor. Ţara e ca mama. Dacă ne supărăm pe mamă, ne dezumanizăm, ne pierdem calitatea de oameni. Dacă ne supărăm pe ţară, ne pierdem calitatea de români. Această calitate o avem din trecut şi trebuie să o ducem mai departe. Românul trebuie să înţeleagă să fie român, să nu-i fie ruşine. Iar în acest an al Centenarului să scoată la lumină marile gesturi ale poporului căruia îi aparţine condus de o elită responsabilă”.
