Mărturisind de a nu mă fi regăsit niciodată în rândul campaniilor unui antisemitism de un radicalism pe cât de desuet pe atât de „benefic” afirmării unor naționalism nu mai puțin desuet și cu riscul major de a compromite grav substratul benefic al unei viziuni în cadrul căreia s-a aflat și a putut subzista prin veacuri sub semnul unui patriotism nu doar necesar și benefic, ci și ca esențial suport identitar.
Am dezvăluit, cu ani în urmă, întâmplarea în sine concludentă în ce mă privește, aceea de a fi avut vreme de patru ani liceali un coleg de bancă și bun prieten despre a cărei origine evreiască aveam să aflu abia în ultima clipă și care n-a schimbat nimic din tot ceea ce trăisem și împărtășisem împreună până atunci.
În contextul curentului resuscitării, pe alocuri amenințătoare, în politica europeană din acest moment (marcată, de altfel, și de alte nu puține cumpene) a unor formațiuni cu mesaj, transparent ori subsidiar, fascistoid, regăsesc, prin vechi lecturi un avertisment nelipsit de un aer profetic, al uneia dintre marile figuri culturale ale Italiei și ale Lumii, scris cu mai bine de trei secole în urmă. Îi aparține lui Vittorio Alfieri. Și nu-mi pot reprima întrebarea dacă cineva, mai ales dintre cei mai tineri, și-ar mai permite „luxul” de a mai citi ceva atât de îndepărtat în timp, chiar dacă autorul respectiv reprezentase, la vrea sa, o autoritate de gândire cultivată și ascultată la mai toate curțile regale și princiare ale Europei în plin Iluminism.
Iată verdictul alfierian în niște termeni ce n-ar trebui, presupun eu, să lipsească din niciun program politic, altfel decât în termenii unei retorici fudule:
„TIRANIE: trebuie numit orice guvernământ în care cine trebuie să pună în aplicare legile poate să le facă, să le distrugă, să nu le respecte, să le interpreteze, să împiedice aplicarea lor, să le suspende sau numai să le evite, sigur că nu va fi pedepsit. Și deci, indiferent dacă cel care nu respectă legile este ereditar sau electiv, uzurpator sau legitim, bun sau rău, unul sau un grup, oricum, oricine are puterea efectivă care să-i permită să facă aceasta este tiran, orice societate care o permite este tiranie, orice popor care o suportă este sclav”
Scrise în 1777 și publicate, într-o primă ediție (cu titlul complet „Della tirannide; Del principe e delle lettere; la virtù sconosciuta”[i], rândurile acestea răzbat străbat până la noi cu o actualitate mai stringentă decât multe din analizele unor pretinși guru în ale politicii de azi. În ce mă privește, la aserțiunea marelui iluminist m-a condus un articol al unui alt italian, relativ tânăr dar cu o bogată bibliografie de autor consacrată totalitarismelor, extremiste de dreapta și de stânga, ce-au traversat secolul trecut și care, cum anticipam și cum de-acum e un subiect la ordinea zilei, reintră în forță în ambianța politicii. Numele său e Claudio Vercelli, iar articolul publicat în prestigioasa publicație de analize și comentarii socio-politico-culturale, DOPPIOZERO, e consacrat a ceea ce definește chiar în titlu celor „Trei victorii ale Ligii”. E vorba, firește, de una dintre consecințele cele mai bulversante ale recentelor alegeri parlamentare din Italia care au propulsat fosta Ligă a Nordului, inventată de Umberto Bossi și de-acum, fără circumscrierea teritorială, și-a asumat o dimensiune națională.
În propria ordine a autorului. întâia victorie a Ligii lui Matteo Salvini (a se vedea în foto exersându-și provocator, cum îi e firea, „jurământul” de premier, chiar la o adunare electorală de la Milano ) e cea asupra eternilor adversari din spectrul stângii; cea de-a doua, considerată și cea mai semnificativă prin consecințe încă neștiute, e cea contra propriilor aliați, adică belusconienii din propria alianță. Iar cea de-a treia, prea puțin clamată și amendată, constă în discursul unei întoarceri la temele fascistoide, în lexic și în subcultura populară. Faptul că fascism și nazism revin în forță și conjugate de un populism debordant care continuă să atragă mase de aderenți pare a contura, neîndoielnic, una, dacă nu prima, dintre provocările politicii de azi, de pe bătrânul continent și de peste mări și oceane.
[i] Referințele la „prinț” din titlu viza sceptrele monarhice ale vremii, iar ”lettere”, literatura, ori, într-un sens ceva mai larg, ceea ce definim astăzi „științe umaniste”. În orice caz, tratatul respectiv e mai cunoscut prin vreme sub numele „Despre tiranie”. Cât despre „virtute”, ca amendament la tiranie, ea rămâne într-o oarecare măsură și acum… „necunoscută”.
