Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii – şi nu doar la noi, ci mai peste tot în lume –, îmi propusesem să stau cât mai departe de câmpurile sale minate, devenite, în mare parte, nişte „maidane” transferate de prin coclauri chiar în sălile ori cabinetele somptuoase ale instituţiilor catalogate drept garanţi ai democraţiei şi statului de drept.
Revin acum, sper doar accidental, provocat de deznodământul, deocamdată ipotetic, pe care îl vom fi ştiind când ziarul va fi deja pe piaţă, scrutinului electoral din Italia şi a căror campanie s-a încheiat vineri seara într-un climat de tensiune în buna tradiţie meridională.
Fie şi cu un statut de ipoteză, două concluzii par mai mult decât verosimile: o revigorare a unei ”drepte” extinse doctrinar spre o vădită tendinţă de extremism; şi, apoi, slăbirea, spre un istoric eşec, a „stângii”, pe seama posibilei ascensiuni a populiştilor din formaţiunea „Cinque Stelle” ce-ar putea ocupa întâia poziţie în topul preferinţelor alegătorilor.
Confruntarea a fost, pe toată durata campaniei, tripartită: ca şi când la o partidă de fotbal n-ar mai conta doar cele două formaţii de pe gazon ci o terţă instanţă care însă nu mai e de identificat nici măcar în persoana unei brigăzi de arbitri, ci a unei părţi a fanilor mai mult ori mai puţin atinşi de flagelul ultraşilor.
În această marjă de rezervă impusă de necunoaşterea la acest ceas a rezultatului, câteva disocieri pot fi formulate, cu atât mai mult cu cât riscul de a fi infirmate ar fi mai curând salutar.
Mai întâi, s-a produs degajarea unei drepte mai compacte ca niciodată cu un Berlusconi, de-acum octogenar şi asumându-şi, cum declara chiar la încheierea campaniei, un rol de ”regizor” ori, am spune noi evocându-i paternalismul de pe piaţa fotbalistică, de „antrenor” din umbră. O dreaptă însăilată la limită, cu compromisuri şi consecinţe greu de anticipat, din „Forza Italia”, partid situat mult sub scorurile din ediţiile trecute, concurat la limită de o Ligă (care, cu condotierul-pirat Matteo Salvini, n-ar mai fi doar a… Nordului, ci extinsă naţional),dintr-o grupare secesionistă condusă de meridionalul Raffaele Fitto şi, mai ales, din alăturarea insurgentei formaţiuni „Fratelli d`Italia” cu un lider, Giorgia Meloni, provenită (ea şi colegii ei) din resturile flamei fascistoide de mai an.
Cum s-a anticipat, în media din Peninsulă şi mai peste tot în lume, dar mai ales în fieful bruxellez, îngrijorările nu lipsesc, cea mai frecventă fiind acea a dificultăţii, ori chiar a imposibilităţii structurării unui guvern credibil şi apt să confere ori măcar să întreţină stabilitatea uneia dintre principalele state din nucleul dur al Uniunii Europene. Îngrijorarea e potenţată şi de procesul, încă pe un curs accidentat, dintre Bruxelles şi Londra, urmare a tranşării consecinţelor Brexit-ului.
Aşadar, multele necunoscute ale acestei stări de lucruri din sfera politicii din ţara de unde a pornit, încă din zorii celui de-al Doilea Război Mondial ideea-proiect a unei noi şi Unite Europe, configurează o realitate malignă a unei stări aproape generalizate în new-politik (a nu se ignora cazurile lui Putin, Erdogan, ca să nu mai vorbim de America lui Trump!) tot atâtea sfidări cu un substanţial mesaj anticipator al unui viitor incert.
În cazul Italiei, a surprins într-o oarecare măsură disiparea încrederii în democraţii – ai lui Renzi şi, mai nou, ai lui Gentiloni, încă premier interimar pentru câteva zile – distribuiţi, în baza disputelor interne, în mai multe falii (fenomen din ce în ce mai specific „stângii” tradiţionale!). Loviturile cele mai năucitoare au venit din partea foştilor lideri, nu întâmplător proveniţi din rândul comuniştilor de odinioară, cu ex-premierul Massimo D`Alema în frunte, ajuns să-şi declare public speranţa eşecului formaţiunii pe care a şi condus-o cu aproape trei decenii în urmă.
Însă, cum anticipam, cea mai mare provocare are ca adrisant tocmai Bruxelles, înţelegând prin acesta gruparea de diriguitori încălcând tot mai stăruitor condiţia de inter-partes în favoarea aceleia de super-partes, asumându-şi, într-un cadru tot mai funcţionăresc, rolul unor procurori de serviciu îndeosebi sau exclusiv prin intervenţii în treburile interne ale unor state considerate mai de… mâna a doua. Niciodată însă faţă de vădite derapaje din cele considerate de prim-rang, în care, precum în Italia, dar nu numai, pe fondul derapajelor structurale, de justiţie şi de poziţionare geo-strategică, s-au creat premisele unui ameninţător val de populism cu şansa unei victorii pe care – există temerea – că nici măcar ei nu vor şti cum s-o administreze.
