Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii – şi nu doar la noi, ci mai peste tot în lume –, îmi propusesem să stau cât mai departe de câmpurile sale minate, devenite, în mare parte, nişte „maidane” transferate de prin coclauri chiar în sălile ori cabinetele somptuoase ale instituţiilor catalogate drept garanţi ale democraţiei şi statului de drept.
Revin acum, sper doar accidental, provocat de ceea ce alegerile parlamentare ce vor avea loc mâine în Italia şi a căror campanie s-a încheiat ieri, într-un climat de tensiune în buna tradiţie meridională, dar ale căror consecinţe se anunţă ca insidioase sfidări la viitorul UE intrate deja într-o condiţie de precaritate.
Confruntarea e, de data aceasta, tripartită: ca şi când la o partidă de fotbal n-ar mai conta doar cele două formaţii de pe gazon ci o terţă instanţă care însă nu mai e de identificat nici măcar în persoana unei brigăzi de arbitri, ci a unei părţi a fanilor mai mult ori mai puţin atinşi de flagelul ultraşilor.
Câteva noutăţi ale acestui scrutin sunt de reţinut şi ele sunt cele care fac obiectul unor acute îngrijorări atât în Peninsulă, în rândul puţinelor redute ale unor observatori lucizi şi clarvăzători, ca şi la vârful instituţiilor de la Bruxelles.
În linii cât se poate de generale, ele se definesc în degajarea unei drepte mai compacte ca niciodată şi cu atât mai ameninţătoare, în animarea insolitei formaţiuni „Cinque Stelle”, creditate, în sondaje ca victorioasă, la limită, şi în declasarea presupusei „stângi”, democraţii foştilor premieri, Renzi şi Gentiloni, aflaţi, ca partid, într-una dintre cele mai nefaste poziţii din ultimele decenii.
Dilemele acestei stări de lucruri sunt debitoare în resuscitarea lui Berlusconi ca lider al dreptei reuşind, cu preţul unor compromisuri greu de anticipat în urmările lor post-scrutin, să „împacheteze”, în absenţa oricăror disocieri de natură doctrinară, atât năbădăioasa Ligă a scandalosului Matteo Salvini mica, dar insurgenta formaţie „Fratelli d`Italia” cu un lider, în Giorgia Meloni, provenită (ea şi colegii ei) din resturile flamei fascistoide de mai an, şi gruparea secesionistă din ”Forţa Italia” a lui Raffaele Fitto.
Controversa din sânul acestei coaliţii care a animat campania de la început şi până joi seara târziu a fost bătălia pentru funcţia de premier dintre Salvini şi Berlusconi, acesta din urmă nu în nume propriu (blocat de condiţionarea unei sentinţe juridice), ci prin desemnarea unuia dintre racoliţii săi. Tranşarea s-a făcut joi seara târziu, când, surprinzând pe toată lumea, l-a anunţat ca aspirant la şefia unui viitor guvern pe nimeni altul decât pe actualul şef al Parlamentului European, Antonio Tajani.
În tabăra ”Cinque Stelle”, cotat, în unele sondaje ca favorit cu câteva puncte avans faţă de ceilalţi, lucrurile nu sunt mai liniştite decât pe general. Echipa unui posibil viitor guvern a generat discuţii şi disensiuni, în interior şi în afara formaţiei, fie şi pentru cazul unui aspirant la ministerul educaţiei în persoana unui fost susţinător şi amic al lui Matteo Renzi.
Situaţia cea mai delicată şi egal de gravă se consumă în rândul democraţilor, presupuşi, în ciuda optimismului retoric al lui Renzi şi al lui Gentiloni, ca „victime” în acelaşi sondaje la un scor aproape fără precedent în istoria lor din ultimele aproape trei decenii. În cazul lor, ca un fel de cazuistică proprie întregii stângi europene şi nu numai, culpele sunt de căutat în interior, acolo unde cele mai mari şi năucitoare lovituri au venit dinspre foşti lideri, nu întâmplător unii dintre ei proveniţi din rândul ex/comuniştilor, în frunte cu Massimo D`Alema.
Ce ne vor aduce ceasurile de după închiderea urnelor vom trăi şi vom vedea. Câteva concluzii, cum anticipam, sunt însă greu de evitat. Întâi, e pus în discuţie statutul actual, dacă nu chiar viitorul Uniunii Europene în condiţiile în care, cu excepţia democraţilor, ceilalţi competitori sunt vehemenţi contestatori ai Bruxelles-ului şi cu simpatii făţişe faţă de Putin şi de formaţiunile anti-europeniste din Franţa, Polonia, Cehia şi mai de peste tot.
Cât despre raportările aceluiaşi Bruxelles la situaţia italiană, n-ar strica să luăm aminte la câteva diferenţe faţă de disputele cu Bucureştiul. Măcar şi pornind de la atacurile făţiş reiterate de Berlusconi la adresa justiţiei italiene (el acuzând de a fi fost victima a nu mai puţin de cinci „lovituri de stat”!), dar şi de o reacţie îngrijorată a lui Junker faţă de un posibil deznodământ al scrutinului italian. Un gest pentru care, ulterior, şi-a cerut nişte scuze. Ceea ce în cazul nostru nu doar că e de negândit, dar instanţele europene funcţionează deja pe post de procurori la… bară.
Oricum ar fi, scrutinul italian aduce tot mai mult cu iminenţa unui croşeu de dreapta având ca ţintă… chiar UE în forma şi stadiul ei actuale.
