S-a scris mult şi din perspective diferite despre participarea României în cel de-al doilea război mondial. Cum continuarea războiului, alături de Germania, ar fi fost o catastrofă şi armistiţiul cu Rusia Sovietică nu a fost cu nimic mai bun, aşa cum a fost realizat, după nu puţini istorici. Poate că s-ar fi putut rezista pe linia Carpaţilor, o vreme, deşi însuşi Mareşalul Ion Antonescu, după evaluările făcute pe linia frontului, nu s-a arătat deloc încrezător, şi însăşi armata germană nu mai credea cu convingere în victoria finală, încă de la sfârşitul lui 1943, mai exact după Stalingrad, luptând mai mult din datorie. O precizare: în decurs de o lună – iulie 1941 – de la începutul ostilităţilor, principalul obiectiv militar românesc – eliberarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei – fusese atins. Dar Mareşalul decisese să trimită trupe dincolo de Nistru, convins de o victorie germană, în viitorul apropiat. În multitudinea de evenimente confuze, este greu de crezut că nemţii nu decriptaseră intenţiile Regelui, când zvonul negocierilor ajunsese deja pe front. Între timp, bombardamentele aviaţiei anglo-americane continuau fără întrerupere, distrugând oraşe şi instalaţii industriale. Ceea ce nu însemna altceva decât că misterioasele negocieri de la Cairo, unde se aflau Barbu Ştirbei, considerat un germanofil şi Constantin Vişoianu, bănuit a fi sovietofil, ambii aleşi de Iuliu Maniu, şchiopătau. Fiindcă nu se bombardează cu intensitate o ţară, cu care se negociază un armistiţiu. Regele Mihai era ţinut la curent cu mersul negocierilor de la Cairo. Propunerile de armistiţiu ale Rusiei Sovietice, din 12 aprilie 1944, în şase puncte (restabilirea graniţei româno-sovietice în conformitate cu tratatul 1940; achitarea despăgubirilor aferente; predarea tuturor prizonierilor sovietici şi aliaţi; anularea clauzei cuprinsă în arbitrajul de la Viena), asumate deopotrivă de americani şi sovietici, fuseseră examinate cu atenţie de Blocul Opoziţiei Democratice. Care afirma la 10 iunie 1944 că le acceptă, ca bază de negociere. Tratativele au durat cinci luni (150 de zile) în condiţiile în care pentru a evita „trezirea Berlinului” ar fi trebuit purtate în maximă grabă. Ce trebuie înţeles? Că delegaţii români făceau jocul ruşilor sau erau pur şi simplu dirijaţi de aceştia. La 20 iunie, Bucureştiul trimitea celor trei puteri aliate un mesaj, cu privire la planul stabilit pentru încetarea rapidă a ostilităţilor contra armatei ruse. De răspunsul primit depindea intrarea în acţiune a scenariului pregătit pentru răsturnarea regimului Antonescu şi ruperea alianţei cu Germania. Cel mai neliniştit era Regele Mihai care se temea de o reacţie viguroasă a nemţilor. Pe 29 iulie emisarii români telegrafiau, de la Cairo, cu o întârziere suspectă că reprezentanţii puterilor aliate luaseră cunoştinţă de planul propus la 20 iunie. Trei luni trecuseră de când propunerile ruseşti de armistiţiu fuseseră trimise la Cairo. Au fost negocierile din capitala Egiptului o farsă? Oricum, Rusia sovietică îşi atinsese obiectivele: trezise suspiciunea germanilor în privinţa intenţiei României de a nu continua războiul. Apoi, Regele Mihai deconspirase atât situaţia militară a României, cât şi efectivele germane aflate pe teritoriul ţării. Berlinul era informat de fazele tratativelor de la Cairo, şi Adolf Hitler însuşi i-ar fi reproşat Mareşalului Ion Antonescu, la Berlin, prezenţa emisarilor opoziţiei, trimişi cu asentimentul şi consimţământul lui Mihai Antonescu, altminteri în conflict cu germanii. Hitler spera într-o rezistenţă puternică pe linia de asalt Iaşi-Podul Iloaiei-Roman (Nord)-Fălticeni (Nord). În nicio clipă opoziţia democrată nu a reuşit să descifreze adevăratele intenţii ale aliaţilor. Şi în absenţa oricărui răspuns de la Cairo – istoricii evocă telegramele lui Iuliu Maniu din 9 şi 14 iulie, 2 şi 7 august – s-a intrat într-o confuzie teribilă, în ajunul evenimentului de la 23 august 1944, când practic România capitula. Bilanţul înşelătoriei de la Cairo a fost dramatic. Regele Mihai a rămas convins că cel puţin condiţiile de armistiţiu, propuse de Rusia Sovietică la 12 aprilie 1944, rămâneau valabile, însă la 23 august ruşii nu se mai găseau legaţii prin niciun angajament scris sau formal, considerându-se absolviţi de orice obligaţii. Conştienţi de înşelătoria de la Cairo, anglo-americani dăduseră mandat alb sovieticilor. Imediat după 23 august 1944, când Stalin recunoştea că deznodământul războiului rămânea incert, Armata Roşie intra victorioasă pe teritoriul României. După joncţiunea militară, armata română va lupta 260 de zile alături de trupele sovietice, suferind pierderi grele, niciodată recunoscute la adevăratele dimensiuni. Ruşii au furat din România cât au putut. În martie 1945, după anumite surse, pe teritoriul ţării se aflau un milion de soldaţi ruşi. Când condiţiile de la Moscova, unde s-a semnat armistiţiul, în seara zile 10 septembrie 1944, nefiind admis niciun amendament, formulat de delegaţia Blocului Naţional Democrat (Gheorghe Popp, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Ghe. Fotino) din partea lui Viaceslav Molotov, au fost cunoscute la Bucureşti, Iuliu Maniu ar fi exclamat: „Mai bine nu semnau nimic, rezultatul era acelaşi”. Iar Ion Mihalache adăuga: „Mai bine şi-ar fi tăiat o mână decât să semneze”.
