Susţineam într-un articol de acum aproape o lună, nevoia de a ne întoarce la re-citirea clasicilor, afirmând că „orice re-citire devine un act nu doar restaurator, ci reînnoitor, scoţând din paginile îngălbenite alte semnificaţii şi dând naştere la alte trăiri, deseori oferind, aproape miraculos, soluţii şi chei de înţelegere ale unora dintre cele mai insidioase controverse din realităţile ce ne iscodesc sub ochii noştri”.
E un adevăr pe cât de trist pe atât de regretabil faptul că astăzi, sub impactul noilor media, se citeşte tot mai puţin. Ori, mai curând, se citeşte – şi, din păcate, se şi scrie – mai prost. Lipseşte motivaţia, în absenţa unor comandamente ale instrucţiei care a pierdut, pe drum, una din principalele sale sarcini, pe care o anunţa, încă în zorii culturii noastre naţionale Miron Costin care, în “De neamul Moldovenilor” afirma că „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”.
Incultura a devenit, în „noua” lume care, în multe privinţe, e mai mult o ne-lume, o tristă realitate şi, ce e încă şi mai rău, ea e folosită de o mulţime de indivizi ce se lăfăiesc ceas de ceas prin adunări publice ori pe ecranele televizoarelor, purtând-o ca pe un talisman. Incultura a devenit, pentru mulţi, mai ales pentru o tristă majoritate a politicienilor noastre de toate zilele, un fel de talisman etalat cu inconştienţa care-i face s-o considere aproape o… virtute. Uitând, printre atâtea avertismente pe care nu puţini cărturari mai vechi le avansau, precum cea a filosofului german Schlegel care spunea că „Orice om incult este propria sa caricaturã”.
Revenind însă la argumentul re-lecturii, m-a surprins în mod plăcut faptul că la pledoaria mea am primit un neaşteptat şi tonifiant răspuns-replică de la un poet şi cărturar italian, aclimatizat de decenii în Canada unde a funcţionat ca profesor titular la Universitatea din Montreal, Filippo Salvatoare, ale cărei poezii le-am tradus cu câţiva ani în urmă în urmă, şi care, îmi aduce spre confirmarea opiniei mele patrusprezece argumente ale marelui scriitor Italo Calvino în favoarea relecturii clasicilor scrise într-un articol cu decenii în urmă. Mă rezum aici doar să le sintetizez.
- Clasice sunt acele cărţi despre care suntem obişnuiţi să spunem doar: „Le recitesc…” şi niciodată „Le citesc”.
- Vorbesc despre acele cărţi clasice ce constituie o bogăţie pentru cei ce le-au citit şi iubit, dar care constituie o bogăţie deloc minoră pentru cine păstrează norocul de a le citi pentru întâia oară în cele mai bune condiţii de a le degusta.
- Clasice sunt cărţi ce exercită o influenţă specială fie atunci când devin de neuitat, fie atunci când în cutele memoriei se ascund în ungherele ei intrând în inconştientul colectiv şi individual.
- Dintr-un scriitor clasic orice re-lectură devine o re-lectură de aceeaşi valoare ca prima lectură.
- Dintr-un scriitor clasic orice primă lectură devine o descoperire a primei lecturi.
- Un clasic impune o lectură care n-a sfârşit niciodată prin a spune ce are de spus.
- Clasice sunt acele cărţi care sosesc ducând cu ele urma lecturilor pe care au precedat-o pe a noastră şi înăuntrul căreia se află mărturia pe care au lăsat-o în cultura ori în culturile ce ne-au traversat şi care pur şi simplu au pătruns în cutumele noastre.
- O carte clasică e o operă care provoacă necontenit un morman de opinii critice despre sine, însă care ne cutremură continuu.
- Clasice sunt cărţile care cu cât se crede că sunt mai bine cunoscute, cu atât mai mult descoperim ceva ce am ştiut dintotdeauna.
- Să denumim clasică o carte care se configurează ca echivalent al universului egal cu talismanele antice..
- „Cartea ta clasică” e cea ce nu poate să-ţi fie indiferentă şi care îţi foloseşte spre a te defini în raport ori poate în contrast cu ea.
- E clasică o carte care încearcă să relege actualitatea de zgomot de fundal dar în acelaşi timp nu poate face abstracţie de acest zgomot de fundal.
- E o carte clasică aceea care persistă ca zgomot de fond chiar acolo unde actualitatea cea mai nepotrivită pare să fie stăpână.
Ce-ar mai fi de adăugat? Că la nivelul chiar al instrucţiei ministeriale nu doar clasicii literaturii noastre, ca şi ai celei universale, substituiţi de texte cel puţin controversate, sunt ignoraţi ori de-a dreptul, scoşi din programe şi din manuale, însă invazia inculturii (ca simptom al lipsei lecturii, uneori elementare, aşa-zicând de minimă alfabetizare) e un proces într-o afirmare ale cărei consecinţe ne vor împinge spre zona unui nou Ev Mediu, în paralel cu tensiunile geopolitice şi catastrofele climaterice cu care ne confruntăm.
