Prea puţin se mai vorbeşte, astăzi, de scriitorul Panait Istrati, „regele vagabond”, un autodidact impus în literele franceze, născut în Brăila, la 10 august 1884, dintr-o mamă spălătoreasă şi un tată contrabandist grec, un răzvrătit împotriva lumii, un proscris cu o viaţă aventuroasă şi un debut literar tardiv şi spectaculos, urmat de un succes răsunător, revendicat de două literaturi. Până la 38 de ani, ne asigură Gabriela Maria Pintea – ex-lector la Facultatea de Filologie din Craiova, pedantă şi sofisticată – în lucrarea „Panait Istrati” (Ed. Cartea românească – 1975), vocaţia de scriitor a celui menţionat era incertă, pentru ca doi ani mai târziu, după ce publică în „L’Humanite”, povestirea „Nicolai Tziganov” să fie semnalat de Romain Rolland, acesta arătându-se de-a dreptul entuziasmat, puţin mai tâziu, la lectura povestirii „Chira Chiralina”. Gabriela Maria Pintea l-a citit, exclusiv în franceză, pe Panait Istrati, a publicat în „Ramuri” mai multe cronici interesante, sub aspect estetic, pe vremea când prestigioasa revistă de cultură, din Craiova, era condusă de Al. Piru. A plecat cu bursă în Franţa şi… n-a mai venit. Cam lungă introducerea pentru ceea ce vrem să spunem, sau mai bine zis unde vrem să ajungem. În „Ciulinii Bărăganului” (1928), o nuvelă scrisă în două părţi, la date diferite, prima în septembrie 1927, a doua în februarie 1928, pe ultima filă se poate citi dedicaţia, datată martie 1928: „Je dedie ce livre: au peuple de Roumanie a ses onze mille assasines par le gouvernement roumain, aux trois village: Stănileşti, Băileşti, Hodivoaia, rases a coups de canon. Crimes perpetres en mars 1907 et restes impunis”. Scriitor originar din România, de expresie franceză, Panait Istrati oferă în opera sa destule repere, apte de ample comentarii: prietenia cu Nikos Kazantzakis, autorul lui Alexis Zorba, cu care se şi deplasează în Rusia, în octombrie 1927, când face figură de comunist convins, pentru a reveni ulterior asupra propriei viziuni. Chiar scrie un text extraliterar „apres seize mois dans le URSS”, din care se reţine temperamentul excesiv al scriitorului, sfâşiat de mari contradicţii, revoltat împotriva nedreptăţii, decis a nu mai adera la nimic. Apoi, prietenia cu Romain Rolland, cel care va scrie prefaţa la „Chira Chiralina”. Dar nu la aşa ceva vrem să ne referim în continuare. Nedumerirea noastră, şi nu numai, este de altă natură, de unde avea cunoştiinţă Panait Istrati de cei 11.000 de morţi, după „potolirea răscoalei” din 1907, de către armată, căreia i s-a mulţumit „prin înaltul ordin de zi” din 29 martie/11 aprilie 1907, dat de către Carol I? Episodul răscoalei, de la care se împlinesc 110 ani în aceste zile, este o reconstituire în parte livrească, realizată la 20 ani după evenimentul istoric. Dar distanţa naratorului faţă de evenimente şi propria sa participare la ele fac notă aparte. În epocă, ziarul „Adevărul”, condus de C. Mille, adversar înverşunat al Brătienilor, a indicat 11.000 de morţi; Nicolae Iorga scria („Neamul românesc” – 29 aprilie 1909) despre „mii de ţărani împuşcaţi”. Iar Carol I i-ar fi declarat lui Al. Marghiloman, ministru de interne, că „dosarele sunt la mine” (Al. Marghiloman – „Note politice vol. I” – Bucureşti 1927, pag. 103). Comuniştii au preluat, mai târziu, cifra de 11.000 de ţărani ucişi, contestată de monarhişti. Şi discuţiile despre numărul morţilor şi răspunderilor au continuat, ani în şir. Regele Carol I nu a acceptat ca această situaţie dramatică să devină motiv de dispută politică. Iar guvernul să fie trimis în faţa Curţii de Casaţie, pe motivul că venise la putere de puţină vreme în împrejurări foarte grele. O certitudine există: în Dolj a fost prăpăd la 1907, şi s-a ajuns la inflamarea situaţiei, din cauza lipsei de pământ a ţăranilor. S-au căutat instigatori. Este foarte posibil ca nu puţine dosare privind represiunea să fi fost distruse. În multe localităţi doljene monumentele omagiale mai aduc aminte de numele celor care au vrut pământ şi au primit plumbi în piept. Iar nepoţii lor au plecat, în căutarea unui bănuţ, la munci în ţările Uniunii Europene „cu ciulinii – simbol al durităţii vieţii – după ei”, fiindcă aşa se termină nuvela lui Panait Istrati. Şi pământul acela, îndelung jinduit, ştiţi povestea…
