„Ascultaţi-mă surori pe mine
Și voi fraţii mei ce v-aţi sfădit,
Îi păcat, nu-i drept, nu este bine
Să vinzi casa care te-a-ncălzit.
Casa părinteasca nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt,
Încă vin copiii s-o colinde…
Nu ştiu că părinţii nu mai sunt.
Bani ne-ar trebui la fiecare
Toţi avem copii şi vremea-i grea
Însă cum să vinzi fereastra oare,
Cea la care mama ne-aştepta.
O vom da şi vom schimba lacăte
Și vor pune şi ferestre noi
Și trecând pe lângă ea vreodată
Va privi ca la străini la noi”
(Grigore Vieru, „Casa părintească nu se vinde”)
Lumea face astăzi diferite asocieri când vine vorba de casele în care locuiesc romii. Palate cu turnuleţe versus bojdeuci sărăcăcioase, cu gardul căzut. În curte, fie limuzine de lux, fie o căruţă cu un cal costeliv. Contraste. Posibilităţi. Nivel de trai.
După nomadismul în care specificul şatrei era dat de cort, în ziua de astăzi romii au devenit stabili, chiar fideli locurilor – sate, comune, oraşe. Mulţi sunt plecaţi în străinătate, dar fiecare cetăţean rom vine din când în când acasă, în locul unde s-a născut şi ridică sau cumpără o casă.
Pentru romi, casa este un mic univers. Tradiţional, spiritual, material.
Există în tradiţia romă anumite obiceiuri, care pentru alţi oameni ar putea părea ciudate. Dar, dacă este să analizăm profunzimea în care se găseşte izvorul tradiţiei, ne putem da seama că există un mare sâmbure de adevăr în obiceiurile ţiganilor, atunci când vine vorba despre locuinţă.
De ce fraţii, după căsătorie, nu mai locuiesc în aceeaşi casă? Un compromis al convieţuirii în aceeaşi locuinţă, pentru fraţii care au devenit familişti prin căsătorie, se face foarte rar. Atunci când condiţiile de trai sunt extrem de precare. Altfel, în cadrul etniei rome fiinţează un obicei, care şi astăzi este păstrat cu sfinţenie.
Fraţii pleacă fiecare la casa sa, după căsătorie, tocmai pentru ca legătura de sânge, de rudenie, de spirit să rămână nealterată. În viaţa de zi cu zi, pot apărea diverse pricini de ceartă: fie pornind de la neveste, fie pornind de la copii, fie pornind de la neajunsurile cotidiene. De aceea, etnia romă evită convieţuirea fraţilor în aceeaşi locuinţă, atunci când aceştia au fiecare soţia sa şi copiii săi.
Casa părintească – indiferent de numărul copiilor – nu se vinde. Ea rămâne moştenire celui mai mic dintre fraţi. Acceptul fraţilor mai mari se dă mai întâi verbal, în conformitate cu tradiţia, apoi şi notarial, în concordanţă cu legile în vigoare. Există şi excepţii. Fratele mai mic poate refuza să rămână în casa părintească, nu primeşte moştenirea. Atunci, fraţii se înţeleg între ei şi casa revine celui mai aflat în nevoie, din punct de vedere material.
Toate obiceiurile mai sus enunţate se aplică numai şi numai în cazul băieţilor. Fetele nu moştenesc niciodată vreo locuinţă. Ele primesc drept zestre, la căsătorie, galbeni mari, de aur. În situaţia în care soţul fetei este foarte sărac, atunci fraţii fetei şi părinţii pun mână de la mână şi le cumpără o locuinţă tinerilor căsătoriţi.
Un alt obicei al etniei rome, legat de locuinţă, spune că nimănui nu îi este permis să cumpere o casă pe aceeaşi stradă pe care locuieşte un neam mai numeros, o familie mai înstărită. Legătura de familie fiind sacră pentru ţigani, cei mai înstăriţi au în vedere aducerea tuturor copiilor pe aceeaşi stradă. Obiceiul în cauză este un fel de „rezervare” de locuinţe, pentru copii, pentru viitorul în care aceştia se vor căsători. Cine îşi permite, la căsătoria fiecărui copil, achiziţionează o casă pe strada pe care se află şi casa bătrânească.
Pentru etnia romă, casa este mai mult decât un bun material. Este locul unde se nasc odraslele, unde acestea cresc şi unde părinţii îmbătrânesc şi îşi cresc nepoţii. Este ajutor pentru fratele cel mai mic sau pentru fratele cel mai sărac. Este act de întrajutorare pentru fata cu soţul sărac.
Pentru etnia romă, casa este o adevărata poveste, spusa sub forma unor lecţii de viaţă, ai cărei autori se vor fi pierzând de foarte mult timp în negura istoriei.
