Re-lecturi: Camus şi „judecătorul penitent” (II)

0
91

mondo-headerSigur că, în acei ani de scurt şi, până la urmă, înşelător „dezgheţ” (tot capcană avea să se dovedească foarte curând), mesajele lui Camus spuneau cu totul altceva şi aveau cu totul alte conotaţii în conştiinţele noastre, ale celor tineri trăind, departe, tensiunile şaizecioptiste ce cuprinseseră întregul Occident. Fiindcă, sosit la Paris din sărăcia şi flagelarea morală şi socială a Algeriei coloniale, alături de cele două principii fundamentale ale operei sale („refuzul de a minţi despre ceea ce ştim şi rezistenţa la opresiune”), adevărul absolut spulberat de nihilismul nietzchean şi de cele două războaie catastrofale se convertiseră în libertate în toată cromatica sa simbolistică. Actul creator şi ca act de trăire nu se poate dispensa de căutarea libertăţii, iar orice conştiinţă vinovată e obligată să se mărturisească, tot aşa cum orice operă de artă e confesiune înainte de toate.

Prin urmare, căderea camusiană îmi apare acum ca variantă profană la căderea evanghelic profetizată din Cer, din Paradis şi, pe cale de consecinţă, existenţa e în esenţa ei intrinsecă iadului. Căci, fie şi nedistribuită (pe indivizi, caste, grupuri, societăţi etc.), vinovăţia e cumva a tuturor, iar „Dacă toţi s-ar apuca să facă mărturisiri, dacă şi-ar da în vileag adevărata meserie şi identitate, nu ştiu cum ne-am mai descurca”, sugerând alternativa unor „cărţi de vizită pe care ar scrie: `Dupont, filosof fricos sau proprietar creştin sau umanist adulterin` – căci avem de unde alege”, ducând la reprezentarea „iadului pe pământ”.

Etichetarea ca simptom de identitate decisă de ceilalţi e cea de care nu se poate scăpa. Şi în absenţa acelei mărturisiri şi în refuzul alternativei sisifice se poate ajunge la sinucidere, văzută ca un altfel de exil, dintr-o viaţă care nu mai e o împărăţie, un regat al speranţei.

Şi tocmai în acest context, Camus – comunist doar un scurt răgaz, prin tulburii ani treizeci, însă un combatant pentru justiţiei socială până la stupidul accident ce i-a cauzat moartea – nu putea evita asaltul şi atacul la Putere, în toată varietatea de forme ale acesteia. Puterea, în reprezentarea acelui straniu judecător penitent, e drog (de vreme ce, declamă el, „orice bărbat inteligent visează să fie gangster şi să stăpânească societatea prin violenţă”, iar soluţia cea mai la îndemână rămâne „să ne înscriem în partidul cel mai crud”, de unde cu uşurinţă se ajunge la „dulci visuri de asuprire”.

Însă avertismentul merge atât de departe încât, într-o altă mărturisire, putem identifica o neliniştitoare şi profetică definire a lumii de azi şi, în particular, a Europei care, coincidenţă nu mai puţin stranie, avea să pună bazele celei Unite de azi, în 1957, cu un an înaintea apariţiei cărţii camusiene:

Puterea, dimpotrivă, le rezolvă pe toate. Ne-a trebuit multă vreme, dar până la urmă am izbutit să înţelegem atâta lucru. Cred că aţi obser­vat, de pildă, că bătrâna noastră Europă a început, în sfârşit, să filosofeze aşa cum se cuvine. Nu mai spunem, ca în străve­chile timpuri naive: `Gândesc aşa. Ce obiecţii îmi aduceţi?` Am devenit lucizi. Am înlocuit dialogul prin comunicat. Acum spunem:`Acesta-i adevărul. N-aveţi decât să-l discu­taţi, asta nu ne interesează câtuşi de puţin. Dar peste câţiva ani veţi avea de a face cu poliţia, care vă va arăta că eu am dreptate`”.

„Filosofarea aşa cum se cuvine” e, azi, cuvântul de ordine la toate palierele UE şi, cu siguranţă, extins prin globalizarea deja irefutabilă la Lumea în integralitatea ei, spre a nu mai vorbi de mecanismul de a lua decizii, într-un partid, într-un guvern, într-o instituţie şi, cu atât mai mult într-un act strict juridic: iar acest „aşa cum se cuvine” e fără alternativă, e categoric şi imperativ, strivind şi restul rămas din precaritatea destinului fiecăruia dintre noi.

Iată cum re-lecturile de care vorbeam restituie nu doar traiecte ale propriului parcurs prin viaţă şi prin lume, ci repropun lecţii noi, ce se dovedesc veritabile filtre de a înţelege ceea ce trăim acum şi aici, într-o fază în care mitul reconstrucţiei postbelice contemporan scrierii lui Camus pare substituit de unul al distrugerii nu doar al vestigiilor trecutului tezaurizat, ci şi al unor principii comportamentale.

Cum să nu ne întrebăm câţi dintre diriguitorii de azi, autohton ori de aiurea, îşi rezervă dreptul la o mărturisire de sine? Câtă vreme în penitenţa sa, târzie, dar şi auto-curativă, protagonistul din „Căderea” conchide sentenţios că „Singura apărare e răutatea”, fiindcă „Oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi judecaţi ei înşişi”.

 Câţi dintre practicanţii actului de justiţie mai sunt dispuşi, în devălmăşia judiciară de la noi, dar nu numai (din putiniana Rusie ori erdoganiana Turcie, spre a ne opri la cele mai eclatante exemple) îşi mai rezervă, cum afirmam mai înainte, dreptul la acest minim gest de auto-mărturisire, de mea culpa, când ea, culpa, nu-i numai fructul acelei răutăţi invocate, ci pulsiunea unei deliberate voinţe de a instaura vinovăţia exclusiv pe criteriul „filosofării aşa cum se cuvine”.

Şi nu ne aflăm oare, cum sugerează personajul camusian, „în situaţia acelui francez care, la sosirea la Buchenwald, se încăpăţâna să depună o reclamaţie la funcţionarul ce-i înregistrase sosirea, el însuşi prizonier. O reclamaţie? Funcţionarul şi tovarăşii săi râdeau: `Degeaba, prietene. Aici nu se reclamă` . `Dar, domnule, spunea francezul, cazul meu e excepţional. Sunt nevinovat”.

O conştiinţă vinovată trebuie să se confeseze. O operă de artă este o confesiune.

Ideea mea e simplă şi tot­odată fecundă. Cum să-i bagi pe toţi la apă, ca să ai dreptul să te usuci tu singur la soare? Să mă urc în amvon, ca mulţi dintre iluştrii mei contemporani, şi să blestem omenirea? E prea primejdios. Într-o bună zi sau într-o noapte, râsul iz­bucneşte când nici nu te aştepţi. Sentinţa prin care-i osândeşti pe ceilalţi se întoarce până la urmă împotriva ta, pleznindu-te urât peste bot. Atunci, ce-i de făcut? o să-mi spuneţi. Vă voi arăta în ce constă ideea mea genială. Am descoperit că, în aşteptarea stăpânilor şi a bâtei, trebuie să fa­cem ce-a făcut Copernic, adică să inversăm raţionamentul, şi astfel vom învinge. De vreme ce nu-i poţi osândi pe ceilalţi fără ca, pe dată, să te judeci pe tine însuţi, trebuie să-ţi dai singur în vileag toate păcatele, pentru a dobândi dreptul de a-i judeca pe ceilalţi. De vreme ce orice judecător devine, mai devreme sau mai târziu, penitent, trebuie să faci calea în sens invers şi, începând prin a fi penitent, să sfârşeşti ca ju­decător..

I due impegni in cui si radichera la sua opera saranno «il rifiuto di mentire su quello che sappiamo e la resistenza all’oppressione»

 Se pare că nu-şi dorea să fie un om de excepţie, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existenţă. Valorile pe care aş simţi nevoia să le apăr sunt valori medii”.

Un alt “străin” este şi personajul romanului „Căderea” (1956), care nu se susţine prin epic, ci tocmai prin semnificaţiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost cauzele nobile şi a cărui conduită s-a desfăşurat exemplar, până când, într-o seară, a văzut o femeie aruncându-se în apele Senei şi el nu a făcut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea. Acest moment îl transformă în judecător al Sinelui, iar textul, integrând posibile ecouri dostoievskiene (din Însemnări din subterană) sau ecouri din William Faulkner (din „Recviem pentru o călugăriţă”), construieşte un monolog în care singura voce a cărţii se acuză şi se destramă în faţa unui narator imaginar, ce îi potenţează sentimentul exilului.

Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi şansa de a ieşi din absurd, înstrăinare şi vinovăţie nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat şi terapeutic. Doar romanul „Ciuma” refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o soluţie temporară pentru umanitate: lupta…