Notă
Am regăsit prin paginile revistei „Ramuri”, în nr. din decembrie 1991, un articol pe care l-am tradus, semnat de marele poet italian şi universal Giuseppe Ungaretti, cu titlul „Timp şi logos”, a cărui actualitate îi las pe cititorii acestei rubrici s-o evalueze.
Îl repropun din două motive care mi se par dotate cu semnificaţie aparte în contextul lumii în care trăim, conferind astfel cuvintelor poetului o dimensiune, într-un anumit fel, profetică. Articolul e cuprins în seria „Operelor complete” (Tutte le opere, vol. 2 care adună într-un tom masiv scrierile sale teoretice şi jurnalistice de-a lungul unei excepţionale cariere) a prestigioasei edituri milaneze Mondadori.
Scrise spre sfârşitul vieţii, însemnând la peste un sfert de secol de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mi se pare că, la 27 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 din ţara noastră, aserţiunile lui Ungaretti par a răspunde şi reacţiei noastre comunitare la ceea ce ni se întâmplă şi în raport cu ceea ce s-a întâmplat atunci.
***
GIUSEPPE UNGARETTI
Timp şi logos
S-a produs în lume, după război, o schimbare atât de profundă încât ea ne-a rupt de ceea ce noi fusesem şi de ceea ce făcusem, ca şi când dintr-odată ar fi trecut milioane de ani. Dintr-odată lucrurile au fost găsite învechite, tocmai bune pentru muzeu. Azi, tot ceea ce a fost cuprins în cuvinte e ascultat ca mărturie a trecutului, dar nu mai poate fi acceptat ca mijloc de expresie propriu timpului nostru.
Fapt singular: cuvintele înseşi, aceste metafore, aceste cadenţe poetice, acest ritm pictural, ne-au devenit în întregime străine. Le acceptăm totuşi ca lucruri scufundate în istorie, dotate cu o viaţă istorică ce nu ni se mai dă în mod direct Există în lumea limbajelor ceva anume care s-a sfârşit definitiv. Cu doar câţiva ani în urmă, limbajul trecutului putea încă să ne aparţină. Veacurile se-nlănţuiau unul cu altul şi dintr-odată ne deveneau contemporane. Astăzi convenţiile, retoricele pe care s-a întemeiat discursul uman, au devenit de nesusţinut. NU mai este posibil, după părerea mea, de-a instaura o nouă retorică; imediat ne-a blocat falsitatea întregii convenţii, iar cuvântul însuşi apare ca o convenţie definitiv uzată…
Omul – se va spune – nu mai parvine să cuvinte. Există o violenţă în lucruri mai puternică decât cuvântul. Lucrurile se schimbă şi ne împiedică să le numim, deci, să inventăm regulile pentru a le numi şi-a îngădui celorlalţi să savureze astfel evenimentul. Poate că ele mărturisesc despre o lume apocaliptică în care speţa umană trebuie să existe cu posibilitatea de a se nimici ea însăşi. Totul se acumulează pe un singur plan, iar tot acest prezent acumulat devine un soi de tenebră în care noi nu mai discernem urmele epocii noastre, deoarece viteza cu care timpul înaintează este peste orice limită umană. Apocalipsa, poate asta este. E sigur că, neputând imita trecutul de care suntem legaţi, noi am pierdut ştiinţa lucrurilor…
Se spune: ştiinţele materiei. În fiecare zi, e adevărat, natura ne dispensează de noi mijloace. Dar, în cele din urmă, acestea sufocă activitatea spirituală a omului. Poate că timpul nostru va reinventa astfel într-o bună zi convenţiile. Va trebui ca memoria să se întoarcă până la adăpostul inocenţei primare. Atunci, poate, poezia îşi va redescoperi prestigiul emotiv…
Da, am visat această putere fără a o obţine. Sunt un om pe punctul de a-şi încheia propria sa istorie: nu mai am nimic de sperat în afara odihnei. Însă privesc la cei tineri confruntaţi cu imposibilitatea de a vorbi, cu violenţa mai tare decât cuvântul. Desigur, omul rămâne viu, deci infinit cu simplitate. El are sentimente, copii, are religia şi grijile noastre de toate zilele. Dar odată intrat în lume, se simte pierdut: îl preocupă numai neverosimilitatea şi violenţa. Tot ceea ce omul continuă amăgindu-se, literatura în primul rând, este caduc.
Îmi place încă s-ascult Bach sau Leopardi. Dar mai fac ei parte din adâncul nostru ? Suntem oameni rupţi de propriul adânc…
Singură taina poate apăra o valoare. Poate lucrurile devin şi mai tainice pe măsură ce progresează mijloacele de cunoaştere. Înţelepciunea oamenilor augmentează taina… Cu cât ştim mai mult cu atât lucrurile se-ndepărtează de noi, şi cu atât mai dificil devine efortul de a descifra numele, şi cu atât mai mult părem să fim loviţi de afazie. Raţiunile devin în întregime din ce în ce mai obscure. Nu, cuvintele nu ne mai ajută. Cuvintele vechilor retorici lipsesc taina de putere.
