UE şi posibil un coşmar Italia-Exit

0
369

mondo-headerCu Matteo Renzi premier al Italiei, câştigând în mod detaşat o competiţie în interiorul propriei  formaţii politice cu mai bine de doi în urmă în urma căreia a ajuns la preşedinţia guvernului, s-a creat, în politica europeană, o situaţie cel puţin atipică. Fie şi numai din perspectiva clasicelor principii ale democraţiei aşa cum fusese aceasta exersată în ultima jumătate de veac. Disputa se baza pe o cutumă a aceluiaşi joc democratic potrivit căruia nu se poate accede spre un guvern în afara unui scrutin electoral. Şi, de fapt, într-un anume sens, asta s-a întâmplat: fostul primar al Florenţei, nemulţumit de succesiunea de crize de pe scena politică şi în dezacord cu managementul „politic” al colegilor săi de partid, şi-a transformat propria revoltă într-o acţiune ce-a apărut cumva la vremea respectivă un afront, dacă nu chiar o „erezie”. Oricum ar fi fost, el a câştigat un scrutin, de o manieră clară, a preluat frânele unui guvern asumându-şi un rol ce-avea să intre chiar şi în zona „folcloristică”, revendicându-şi misiunea de rottamaio, un termen dificil de tradus în română, dar amintind cumva de reciclator al rebuturilor unei politici – de toate culorile – care s-ar fi distanţat de nevoile oamenilor simpli.

Dincolo însă de disputele, deseori dramatice, cu proprii colegi, majoritatea reprezentând direcţiile de sorginte „comunistă”, Renzi avea să ajungă mai devreme decât orice pronosticuri în contradicţii cu staff-urile de la Bruxelles, cu Angela Merkel îndeosebi, în numele unei alte viziuni, mai flexibile, mai ales în privinţa distribuţiei finanţelor UE. Principiul flexibilităţii susţinut de el cu aplomb şi chiar cu argumente nelipsite de raţionalitate a atins ieri un punct extrem de sensibil pe care, de altfel, destui analişti din toate ariile interesate, n-au pregetat să-l subsumeze unei posibile crize care ar putea aduce un surplus deloc neglijabil al destinului însuşi al UE, după Brexit şi, mai nou, după victoria lui Trump în SUA.

Confruntat acasă cu două – printre multe alte necazuri în mare parte comune şi altor state membre -, respectiv cu valul imigrator pe coastele Siciliei şi, foarte recent, cu cutremurele devastatoare din centrul ţării sale, Renzi şi guvernul său şi-au reluat bătălia în favoarea unei politici economice europene care să pună la bază ceea ce el şi miniştrii său au numit o abordare mai flexibilă în materia stabilităţii financiare.

În ciuda unor promisiuni – să ne amintim trilaterala din insula Ventotene din vara acestui an, cu Merkel şi Hollande –, iată că în final la prima evaluare a pactului de stabilitate de ieri de la Bruxelles, sentinţa i-a fost defavorabilă. Iar ceea ce puţini au crezut că ameninţările lui Renzi nu se vor putea adeveri, s-au înşelat. Întâia oară în istoria UE, Italia s-a abţinut de la votul noii legi de stabilitate. Sigur, votul final urmează să fie dat abia în decembrie, însă deja o stare de ambiguitate, din care nu lipseşte totuşi o bună doză de nelinişte, circulă prin cancelariile de la Bruxelles, iar în media se evocă chiar ipoteza unei Italia Exit a cărei consecinţă ar pune în pericol însuşi viitorul UE.

Cu siguranţă că e dificil de anticipat chiar această soluţie, însă nu trebuie ignorat un detaliu ce s-ar putea dovedi până la urmă exact resortul unui deznodământ preocupant: pe 4 decembrie, Italia e chemată la un test aproape fără precedent din întreaga sa istorie postbelică. Un referendum cu două mize, una mai importantă şi mai disputată decât alta: constituţională şi în ce priveşte sistemul electoral.

Şi cum deja „frontul” lui NU se conturează câştigător, iar Renzi îşi asumă riscuri ultimative, inclusiv cele legate de reacţia Italiei la lipsa de înţelegere a Europei, perspectiva unui Italia Exit nu mai pare doar un pont strict politicianist.