Nimic nu poate indica mai bine ceea ce suntem noi, în acest moment ceea ce gândim, cum gândim, ceea ce facem şi cum facem decât un cetăţean străin aflat vremelnic în contact cu noi şi care îşi exprimă, când o face, perplexităţile la întâlnirea cu unele realităţi româneşti. Din păcate, de multe ori, victime ale unei atitudini defetiste, ca să nu-i spunem altfel, prea înrobiţi unei reprezentări îmbălsămate, unei retorici goale, refuzăm să ne privim în oglindă, cu luciditate şi fair-play, chiar dacă, deseori preferăm bârfa pe la colţuri, în care perspectiva autocritică trece dincolo de limitele unei viziuni catastrofice şi acuzatoare.
Zilele trecute, un lector dintr-o ţară occidentală, care predă într-o universitate limba acelei ţări, care mi-a dovedit în luni de zile buna lui credinţă şi deschidere către noi, care a aflat multe despre noi şi care face eforturi mari să ne înveţe limba, îmi făcea câteva mărturisiri. Îşi exprima de fapt câteva dintre perplexităţile pe care le trăieşte de la un timp aici şi pe care noi, transformându-le în habitudini, nici nu le mai simţim şi, în consecinţă, nu le mai putem judeca.
Ambele erau strict localizate la nivelul educaţiei universitare, dar pot foarte bine fi extrapolate şi generalizate. Îmi spune că e tot mai uimit de faptul că studenţii noştri îi cer răspunsuri la întrebări deja puse, care, prin urmare, nu le aparţin, pe care nu le înţeleg, de care nu ştiu dacă au nevoie sau nu. Mai clar: copiii voştri, am impresia, îmi zicea el, că au fost obişnuiţi să primească deopotrivă, în actul educaţional, şi întrebările şi răspunsurile. Ei nu pun întrebări, nu le au, iar actul de învăţare (examene, colocvii, răspunsuri la seminarii etc.) devine un fel de ritual în care sunt (fiindcă au fost) obligaţi să se rezume şi la întrebări şi la răspunsuri proiectate şi «predate» de dascăli. Păcat, fiindcă sunt copii foarte dotaţi, de o inteligenţă pe care rareori am întâlnit-o pe unde am fost şi sunt astfel obligaţi la un curriculum educaţional de tip scolastic, defensiv şi lipsit de orice suport motivaţional.
A doua perplexitate: mi se întâmplă, zice, să fiu abordat de către studenţi în următoarea manieră: ştiţi, sunt studentul dumneavoastră, în anul II, m-am transferat de la limba franceză, am de dat cinci diferenţe cu dumneavoastră, dar n-am învăţat, nu sunt deloc pregătit… Şi continuă aşa, tulburat, un discurs ambiguu, chinuit, frângându-şi mâinile ca un personaj de telenovelă, aflat la o mare răscruce a vieţii sale. N-am înţeles şi nu înţeleg ce vrea de la mine?!
Sigur că n-ai înţeles, înţeleg eu foarte bine, ca… de-al casei, dar fireşte că nu-i pot spune. Mă trezesc şi brusc apucat de ifosele… rrromâneşti, de venturianismele noastre. Dar ce să înţeleagă? Păi studentul nu face altceva decât să… negocieze: cât mă costă să-mi puneţi acolo 3 note de trecere?
Din nenorocire, mă tem că întâmplarea de mai sus nu se rezumă numai la învăţământ. Este de multă vreme un modus vivendi al nostru şi nu suntem prea dispuşi să ni-l asumăm.
noiembrie 2000
