Notam nu demult în acest spaţiu despre fenomenul de resuscitare a violenţei în prezentul tot mai insidios în care ne e dat să trăim. Un fenomen cotidian, într-o diversitate de forme ce divulgă, dincolo de cruzimea abominabilă, semnele terifiante ale unei întoarceri în vremuri medievale, probabil chiar tribale. Inutil recursul, în acest context, la validitatea dictonului latin Historia, maestra vitae: şi niciun dram de consolare în credinţa că umanitatea – ca individ şi comunitate –ar fi deprins ceva din lecţia, de-atâtea ori invocată, că erorile, ale trecutului, dacă nu sunt evitate, se transformă în orori.
Evenimentele din aceste zile din Turcia intră, din nefericire, în această regretabilă paradigmă de percepţie: un şoc, la nivelul geopoliticii (la vârf!), izvod de cutremurătoare nelinişti în sufletul cetăţeanului de rând al aceleiaşi lumi tot mai răvăşite din acest început de mileniu, poziţionări şi re-poziţionări de o ambiguitate depăşind limita penibilului.
În ce mă priveşte, judecăţile discursive de care se abuzează, în marile cancelarii, nelipsite de filistinismul „corectitudinii politice”, se cuvine să fie abandonate în favoarea faptelor de pe „teren”, în care subzistă, reînviate, vechile fantasme ale istoriei, mai vechi ori mai recente.
Iată, aleatoriu şi selectiv, doar un aspect din Turcia, în realitatea sa de o nuditate mai crudă decât cruzimea nudităţii „victimelor” zecilor de mii ale deciziilor de vendetă ale „sultanului” Erdogan.
Cazărmi în ale căror curţi sunt îngrămădiţi mii de soldaţi, majoritatea tineri, aruncaţi în genunchi pe nisip, cu mâinile încătuşate la spate şi cu privirile către marile ferestre ferecate ale edificiilor în care fuseseră instruiţi, visaseră, crezuseră într-un destin împlinit într-un stat democratic şi într-o ţară modernă şi prosperă care îşi câştigase, nu fără eforturi şi sacrificii, dreptul la un prestigiu în întreaga lume.
Repet, nu de judecăţi politice e nevoie în aceste clipe de grea cumpănă – pentru cetăţenii turci, înrolaţi ori nu jocurilor unor gregare manipulări -, ci de reflecţii responsabile, fără resentimente şi prejudecăţi, în care să se regăsească măcar indicii de înţelepciune, sub semnul unei prudenţe maxime aşezate la umbra acelor stafii care bântuie prezentul lumii de azi. Şi de mâine.
Fiindcă n-a lipsit, apropo de fapte şi acte înregistrate de media internaţionale la Istambul, Ankara şi prin alte zone mai puţin reperate ale Turciei, senzaţie unei recurenţe a unor evenimente ce-au marcat cu un tragism încă supurant destinul ultimului veac.
Mai întâi, revolta din Piaţa Tienanmen de la Beijing din 1989, eşuată şi urmată de o represiune aproape identică celei turceşti de acum. Şi cum să nu ne cutremurăm întorcându-ne, cu cărţile pe masă, cum se spune, fie şi cu cenzura bezmetică, discreţionară şi dictatorială, la valul de teroare gulaghistă a „Tătucului” Stalin. Ori cea a altor „tătuci”, „falnici” condotieri ai terorii, mai întâi Hitler, apoi Franco ori Salazar, ale căror metode de represiune par, acum, copiate la indigo? Ori prin copy-paste, dovadă că plagiatul, pe lângă un act ordinar de furt, poate folosi şi „carte de învăţătură” pentru eventualii „piraţi” ai Puterii absolute.
Să ne mai întrebăm cum de s-au putut identifica. în câteva ore, zeci de pucişti printre care aproape 3 mii de magistraţi? Fireşte că e vorba de liste gata făcute, ca să nu spun de delaţiuni îndosariate ca pe vremea mai tuturor regimurilor autoritare în care, cu vorba ironică a regretatului Umberto Eco folosită ca titlu al unei cărţi, duşmanul, şi când nu există, îl inventezi. Şi odată parafată, invenţia iese pe piaţă, devine instrument prin care accesul la Autoritatea Totală, fatalmente discreţionară şi malefică, trece, în pas cadenţat, pragul spre râvnita dar şi deplorabila Dictatură.
