În democraţie, votul nu e doar un drept, fundamental, unicul instaurator al unei societăţi decise să se păstreze în limitele unui sistem de reguli ce alcătuiesc şi susţin un stat constituţional, dar şi care trebuie scos din raţionamentul bun vs rău.
După Brexit, chiar în toiul controverselor aprinse dimensionate la nivelul unui „şoc” – egal resimţit şi acuzat de toate părţile din care n-a lipsit riscul de a le alinia unei dicotomii prea puţin plauzibile, recté învingătorilor ori învinşilor – iată că au revenit în scenă cohorta de analişti (elitiştii deţinători ai adevărului emfatic pretins absolut) reiterându-şi vechi şi gregare opinii cu un neschimbat iz secesionist.
În mare, cu eticheta de populism sub care distribuie formaţiuni şi politicieni (într-o extremă ori alta), ei ajung, deseori într-un halou discursiv, să identifice unicul vinovat… poporul. Poporul votant, căruia, în structura sa aleatorie, i se asociază tot felul de identităţi individuale de-acum ştiute şi la noi, fiindcă vehiculate cu un patos diatribic cam după fiecare scrutin. Sau referendum.
Nu m-am mirat să regăsesc, printre aceşti zelatori ai unei gândiri pe care nu se sfiesc s-o aşeze sub atributul de „corect”, pe un mai vechi abonat al unor bule de săpun aruncate în spaţiul public neapărat după fiecare criză majoră intervenită în lume: e vorba de Bernard-Henri Lévy, gânditorul francez arhicunoscut, recidivând cu o opinie al cărei rost principal este de a arunca întreaga culpă pentru rezultatul Brexitului pe „populişti”, reali ori presupuşi, din care nu lipsesc politicienii anti-UE binecunoscuţi. Un astfel de discurs e deja la modă şi ocupă spaţiul public de o manieră indiscriminată şi de pe poziţia unor „guru” în care nu-i cine ştie scofală să-i regăsim pe cei autopropulsaţi în „elite”.
Adevărata problemă nu e însă aceasta: fiindcă populismul e difuz la toate palierele politicii şi ale societăţii, ca şi ale organismelor, naţionale, ori comunitare. Nodul unui astfel de panegiric survine abia după ce populismul devine un sinonim cu „suveranismul” (mai precis cu suveranitatea) care, contraproductiv, ni se spune, trebuie amendat în numele unei concepţii „unioniste” ce-ar fi unicul viitor al Europei. Şi al Lumii, de azi şi de mâine.
Or, nu lipsesc voci, nu mai puţin autorizate, care atrag atenţia asupra riscului unor confuzii bulversante: între conceptul de suveranitate (alias naţionalismul în semnificaţia sa istoricizată, de la Hegel încoace) şi un „populism” care, departe de a fi unul exclusiv „naţional”, e mai curând social şi, mai ales, ideologizat.
Adevărata bătălie – în Europa ca şi în SUA ori în America Latină – e cantonată, cu o vigoare renăscută, tocmai în limitele acestor dezlânate „filosofii”, iar soluţia nu e în niciun caz cea a catalogărilor negative, ci a unor prospectări mai solide şi mai responsabile în marasmul politicii de toate gradele şi de toate nuanţele.
Nu poţi decreta, după un rezultat al unor alegeri libere, în rândul unora doar „proşti”, „needucaţi”, „mincinoşi”, aşadar, pe scurt, populişti, de parcă termenul n-ar proveni de la „popor” şi de parcă ar fi obligatoriu, în orice democraţie ce se pretinde ca atare, să ne detaşăm, prin sustragere, de la acesta.
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem în astfel de momente, poate cruciale ori nu, dacă nu cumva, în legătură cu astfel de apelative n-ar fi mai indicat: 1. să ne raportăm la litera Legii, fie aceasta constituţional-naţională, fie tratate cu substrat tot constituţional, precum cele de la Maastricht ori de la Lisabona şi 2. să deschidem ochii, ca intelectuali mai puţin en vogue asupra disfuncţiilor pe care tocmai „corectitudinea politică” le-a generat şi le întreţine încă în ambientul social. Fiindcă abia la capătul unor examene nu doar „mai” corecte în raport cu electoratul şi, în fond, cu societatea vie, reală, prin amendamente de profunzime, ne-am câştiga dreptul de a judeca, în jocul democraţiei, un rezultat electoral.
