Când Craiova era vechea capitală a Valahiei Mici

În structura administrativă a ţării, străvechea cetate a Băniei conta literalmente pe la 1858, adică la mijlocul secolului al XIX-lea. O atestă şi Louis Beclard, consulul Franţei la Bucureşti (Acte şi documente relative la renaşterea României, vol. IX, 1898 p. 58), care evalua la circa 25.000 de locuitori populaţia Craiovei, cam cât avea şi Ploieştiul, căruia îi atribuia, fără argumente concrete, un plus de prosperitate, prin activitatea comercială mai consistentă. Deşi pierduse, după 1831, prerogativele ce decurgeau din rolul de reşedinţă a Caimăcăniei Valahiei Mici, Craiova rămânea “al treilea oraş din ţară după rangul avut ca veche Cetate a Banilor“, cum aprecia prefectul de Dolj, Ion Lobodi (Arhiva naţională, Craiova, Prefectura Dolj, dosar 44/1874 f. 257). Conform unei statistici inedite din martie 1859, la mijlocul veacului al XIX-lea, Craiova avea 22.444 locuitori, din care 21.156  români şi 1.288 supuşi străini. Răspunzând urărilor de bun venit, din partea primarului, Gh. I. Pessicu, în 1876, domnitorul Carol I va declara că le primeşte ca fiind adresate “în numele capitalei României Mici” (M.O. nr. 4/16 noiembrie 1876). Cu toate acestea, ziarul “Vocea Oltului”, un bisăptămânal unionist, proprietatea lui Gheorghe Chiţu, cel care va deveni întâiul primar al oraşului, ca fruntaş al grupării liberale, prezenta un tablou dezolant al urbei, considerând-o “a nu avea sufletul necesar s-o anime“. Arterele de circulaţie erau deplorabile, iar alimentarea cu apă, o problemă. Din altă perspectivă, aceeaşi publicaţie “Vocea Oltului” înfăţişa oraşul într-unul din momentele sale solemne, la 11 octombrie 1857, când craiovenii au salutat cu entuziasm vestea că adunările ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti votaseră pentru unire. Colecţia de documente a Muzeului Olteniei din Craiova este chiar impresionantă, pentru cei ispitiţi să cunoască dimensiunea concordiei şi bucuriei craiovenilor, determinarea lor, într-un moment astral al ţării. Fiindcă asta trebuie reţinut, şi rămâne neclar motivul pentru care se ocultează realitatea istorică de netăgăduit: Craiova a contat! Despre vizita domnitorului A. I Cuza la 26 iunie 1859 la Craiova, venind dinspre Turnu Severin, şi primirea entuziastă făcută la “Cântarul de piatră“, unde se află actualmente Grădina “Mihai Bravu” şi Facultatea de Agronomie şi Horticultură, se ştie, conform Arhivelor Olteniei (anul XV, nr. 89-91/1937) că s-a încins o horă mare, în care s-a prins însuşi domnitorul. Slujba religioasă de la Madona Dudu, întâlnirea cu liderii “partidei naţionale” (Eugen Caranda, Emanoil Chinezu, Boicea Radianu, Gh. Magheru, Gh. Chiţu, Fraţii Cernătescu), au completat un “program” extrem de încărcat. Recunoscut ca fief al prinţilor Gh. Bibescu şi Barbu Ştirbei, originari de aici, conservatori înfocaţi, anti-unionişti, oraşul Craiova a înregistrat şi acţiuni vehemente ale opoziţiei faţă de domnitor. În fine, numeroase acte administrative adoptate în 1864, precum organizarea armatei, administraţia comunală, constituţia, legea electorală, legea rurală, obligativitatea învăţământului primar, toate acestea dând consistenţă scurtei domnii a lui A. I. Cuza, au avut o reverberaţie aparte. Vestea acceptării de către puterile garante a hotărârii de constituire a unei singure adunări, a guvernului unic şi a administraţiei comune a statului, Proclamaţia către popor, lansată de A. I. Cuza la 11 decembrie 1861, au fost primite cu bucurie de craioveni. Şi o delegaţie condusă de Gh. Chiţu a mers în Capitală pentru a înmâna, în numele a 500 de semnatari “adresa de mulţumire către domnitor, pentru proclamarea unirii definitive“. Unirea definitivă “cea mai binecuvântată şi mai glorioasă faptă a domnitorului era pentru craioveni arborele de eternă viaţă a naţiunii române” (M. O. nr. 20/26 ianuarie 1862). La plebiscitul naţional din 10-14 mai 1864 pe legea electorală, doljenii au votat un covârşitor (94%) “pentru”. Merită reflectat totuşi asupra entuziasmului şi devotamentului mulţimii de craioveni faţă de domnitorul A. I. Cuza, intrat în memoria colectivă, ca marele binefăcător al ţărănimii prin legea rurală şi proclamaţia “către sătenii clăcaşi”, veritabil testament politic, cum aprecia M. Kogălniceanu, dar şi ca o figură carismatică, plină de înţelepciune, cu dragoste faţă de popor. (surse: “De la A. I. Cuza la Carol I”, de Luchian C. Diaconu şi Otilia E. Gherghe, Ed. Sitech, 2000).