A devenit evident, cu precădere în actuala legislatură, dar cu rădăcini în precedent, că migraţia parlamentarilor – traseismul – de la un partid la altul constituie un fenomen de nestăpânit, de-a dreptul nociv pentru democraţia autohtonă. De-a lungul anilor post-revoluţionari, migraţia politică, în asonanţă cu versatilitatea neaoşă, a cunoscut cote alarmante, desfigurând, practic, în Parlament, opţiunea electoratului şi votul popular. Dacă ar fi numai să repetăm rezultatul ultimelor alegeri legislative (CD: PDL – 115 mandate; Alianţa PSD+PC – 114 mandate; PNL – 65 mandate; UDMR – 22 mandate; minorităţi, altele decât cea maghiară – 18 mandate. Senat: PDL – 51 mandate; Alianţa PSD+PC – 49 mandate; PNL – 28 mandate; UDMR – 9 mandate), raportat la fizionomia actualului parlament, se poate observa că avem o sistematizare realmente fictivă. Mai mult, dacă ne raportăm la numărul alegătorilor, concluzia este mai evidentă. Alianţa PSD+PC a obţinut pentru Camera Deputaţilor 2.279.449 voturi; PDL – 2.228.860 voturi; PNL – 1.279.063 voturi, iar UDMR – 425.063 voturi. Pentru Senat, Alianţa PSD+PC a obţinut 2.352.968 voturi; PDL – 2.312.358 voturi; PNL – 1.291.029 voturi, iar UDMR – 440.449 voturi valabil exprimate. Opoziţia actuală (USL) a fost votată la Senat de 3.643.997 electori, iar la Camera Deputaţilor de 3.558.512 electori, în timp ce Puterea (PDL+UDMR) de 2.752.807 electori, respectiv 2.653.923 electori. Este clar că între ceea ce alegătorii au depus în urne, mandatele degajate, exprimând preferinţele votanţilor şi ulterioara sistematizare electorală, diferenţele sunt frapante. Simplu spus, urnele nu reprezintă mai mult decât un depozit de buletine de vot, colectate aleatoriu, din care se construieşte o majoritate parlamentară potrivit planurilor preşedintelui. Fireşte, principiul minciunii electorale este propriu tuturor campaniilor democratice. Dar cum poate fi acceptată la nesfârşit demagogia deşănţată, prin care oricare candidat caută să linguşească, servil, instinctele mulţimii? Cum poate cineva care nu e nici cinic, nici prost, să accepte lipsa de standard moral a cursei pentru vânătoarea de voturi? În principiu, migraţia politică a fost admisă pornindu-se de la libertatea de asociere politică, libertate care nu poate fi cantonată la un partid politic. Această regulă a rămas valabilă doar pentru parlamentari, nu şi pentru aleşii locali. La începuturile vieţii parlamentare post-revoluţionare din România, regulamentele celor două Camere interziceau migraţia, sub pretextul conservării identităţii politice a partidelor care reuşeau în competiţia electorală. În urma unei sesizări, CCR a admis migraţia politică, bazându-se pe principiile constituţionale ale libertăţilor individuale şi ale libertăţii de asociere. Astfel, prin Decizia nr.44/1993 CCR a admis că un deputat „are facultatea instituţională de a adera la un grup parlamentar sau altul, în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup parlamentar la altul, sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare”. Interpretarea art.69 din Constituţia actuală (fost art.66) n-a fost alta decât că deputatul nu are nici un fel de răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-au ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile cu alegătorii sunt morale, politice, dar nu juridice. Adică… apă de ploaie. CCR a păstrat aceeaşi soluţie şi prin Decizia 196/2004, când au fost atacate anumite prevederi din Regulamentul Senatului, ce interpretau migraţia politică prin trecerea de la un grup parlamentar la altul. Pe o jurisprudenţă, mai mult decât discutabilă, chiar anacronică, traseismul a înflorit, democraţia s-a degradat, încât a racola o „remorcă” de parlamentari, de la un partid sau altul, a devenit practică uzuală, de-a dreptul îngrijorătoare în perspectiva viitoarelor alegeri legislative.
