Codul Fiscal şi funambulescul caragialian

0
299

Dincolo de efectul până la urmă dramatic pe termen scurt şi mediu, scandalul, în primul rând mediatic, declanşat de gestul nescontat – aproape de nimeni şi, paradoxal, nici măcar de vreunul din enoriaşii săi de pe ogorul politichiei – al preşedintelui Johannis de a retrimite Parlamentului Codul Fiscal s-a transformat într-un spectacol dizgraţios. Şi nici nu se putea altfel: e încă o dovadă a debandadei în care musteşte de decenii clasa noastră politică, incapabilă să iasă dintr-o anemie cronică şi incapabilă nu să se reformeze, cum trâmbiţează, dar nici măcar să-şi integreze, fie şi doar la nivel de discurs public, o minimă doză de normalitate.

Aşa stând lucrurile, spectacolul oferit în aceste ultime două zile de liderii Opoziţiei prinşi pe picior greşit de Preşedintele lor – dând impresia că şi-ar fi luat Ţara înapoi în conivenţă cu şefii BNR şi, eventual, cu câţiva consilieri – e de un absurd pe alocuri halucinant. Un fel de alba-neagra, o reprezentaţie de gâgă înscrisă într-o competiţie de minciuni prost camuflate în fardurile unor reacţii halucinante.

Cum nu prea mai urmăresc disputele de pe scena politică, rezumându-mă la un survol complezent, dar suficient în a testa statu-quo-ul nămolos în care ele se complac, nu m-am putut sustrage „plăcerii” unui moment comic, dintre atâtea, pe care l-au exhibat lunea trecută înfruntând fără succes canicula de afară. Senzaţia trăită, o clipă, a fost pe măsura primei lecturi a celebrei şi genialei schiţe caragialiene „Căldură mare”, în arşiţa unei alte zile, bucureştene şi ea, care îi aruncă pe protagonişti într-o stare de confuzie de o puritate decrepită.

„Momentul” –  lexicul e tot al lui Nenea Iancu – are două reprize. Sau, pe gustul cinefilelor telenoveliste, două episoade, unul mai savuros decât altul, în registrul cacofonic enunţat mai sus.

Primul o are în prim-plan pe ţâfnoasa Alina Gorghiu, nimeni alta decât preferata – ori pupila Preşedintelui. Contactată de o ştiristă de la o televiziune naţională cu solicitarea de a da un răspuns, scurt şi la obiect, cum se spune, în legătură cu drăcovenia Codului Fiscal, purtătoarea de drapel penelist şi-a lărgit posibilul răspuns (de altfel cu totul ratat) în ditirambice atacuri anti-pesedite. Mă rog, asta au învăţat, asta fac. Nimic de comentat.

Faptul că întrebarea era de un evident bun simţ şi instigatoare pentru corifeii Opoziţiei se înţelege, mai ales că intră şi într-o logică normală: cum se explică inadvertenţa dintre avizul prin vot al respectivului Cod şi acceptarea rediscutării lui în Parlament. Deranjată de insistenţa, absolut decentă şi firească a ştiristei, de a răspunde la întrebare, port-drapelista Opoziţiei şi-a continuat spiciul, refulată în rolul bietului personaj caragialian rătutit –  şi de căldură – la adresa greşită din cauza confuziei dintre numerele 6 şi 9.

Cel de-al doilea episod îi aparţine tot unei… doamne. D-na Andreea Paul, despre această domniţă reciclată din pepiniera lui Emil Boc, susţine pe propriul blog, că „PSD doar cântă relaxarea, PNL vrea să o aplice consecvent”. Ca să vezi: unii o cântă, ca la nuntă adică, alţii, ca la parastas, vor să o aplice. Chestie de… consecvenţă, cum altfel! Păi, lucrurile sunt cum nu se poate de simple şi, cu un strop de onestitate, cu totul abolită în politica de partid de la noi, se putea transcende într-un singur enunţ: am votat Codul, fiindcă, aşa cum am spus-o repetat, era chiar al nostru, ba şi al Preşedintelui, dar, la un semn… „închisă-i calea”, ne-am trezit zgâlţâiţi şi, la ordin, am fost obligaţi să ne reconsiderăm poziţia. Ce mai contează – în politică, aşa „corectă” cum s-a instituţionalizat – onestitatea, chiar şi atunci când dezavuarea ei atinge cote ale ridicolului de care râd şi prichindeii de grădiniţă.

Toată tărăşenia asta însă nu e nici o simplă ori accidentală gripare de parcurs. Ea reintră, cu o dezinvoltură „sinistră”, fără vreun semnal „ideologic”, în modul toxic de a face politică pe coclaurile dâmboviţene. Acolo unde întâmplarea, hilară în firescul ei, ca numărul 6 să devină, prin întoarcere, 9 aruncă o confuzie momentană dincolo de pragul derizoriului.