Srebenica: un calvar al istoriei

0
365

Un coşmar din care aş vrea să mă trezesc”, definise, cândva, Istoria, marele scriitor irlandez James Joyce; un coşmar, resimţit, asumat ori refuzat, la nivel individual. Plasată însă la nivelul unei comunităţi (etnice ori statale), ea se poate transforma într-un adevărat calvar, uneori de proporţiile unei catastrofe, ca ultimul mare război mondial, cu holocaustul şi dincolo de el, ca şi frecventele, nu mai puţin destructive, conflicte armate ce tasează lumea de azi de la un capăt la altul. Şi fie că sunt uitate ori transformate în pretexte pentru comemorări distribuite între manifestări cu caracter de memento, nelipsite, din păcate, de un impropriu caracter funest, impregnat, la nivel propagandistic, de un şi mai impropriu aer… festiv.

Se va întâmpla, tot ce e posibil, încă o dată în Bosnia Herţegovina, mai exact la Srebenica, localitatea ce-a trăit cel mai mare masacru pe care l-a cunoscut Europa după ce-al Doilea Război Mondial, aşa cum l-au evaluat nu doar organisme penale internaţionale ori cancelarii occidentale, unele dintre ele complice ale tragediei, fie şi din culpe debitoare unei strategii greşite, dar şi mari agenţii de presă şi organizaţii umanitare.

Şi ca în fiecare an, sâmbătă, 11 iulie, localitatea şi împrejurimile sale vor fi asaltate de câteva mii de participanţi la cea de-a 20-a comemorare a abominabilei crime comise de o parte a sârbilor înarmaţi la îndemnul şi sub coordonarea satrapului general ultra-naţionalist Ratko Mladici. Şi tot ca în fiecare an, vor fi înmormântate alte (409) victime identificate din iulie anul trecut şi până în prezent pe baza textului de ADN, ce îşi vor găsi odihna alături de mormintele celor 5.657 deja existente.

Firesc, întrebarea cea mai urgentă şi intrigantă, de obicei ocolită ori compromisă în zarva unor pledoarii „avocăţeşti”, este dacă teribila crimă în masă de acum două decenii a devenit, dincolo de pretextul unor ceremonii mai mult ori mai puţin circumstanţiale, un real memento şi, deci, un punct de referinţă pentru umanitatea care suntem. Şi în totalitatea ei, asta însemnând potenţaţi ai lumii, guvernanţi, comisari şi comisariate bruxelleze, new-yorkeze, berlineze ori moscovite, creştine ori musulmane?

Răspunsul, oricât de intrigant, e departe de a fi optimist. Fiindcă doar privind în jur, în Europa, la periferia ei şi dincolo de graniţele sale, chiar dacă nu atât de departe, atâtea Srebenice trăiesc scenarii similare. Cu aceleaşi teribile calvaruri ce vor genera coşmaruri peste ani şi decenii pe care le vor trăi supravieţuitorii inocenţi ai unor combatanţi sub instigarea unor minţi şi a unor interese demne de istorii tribale şi de mentalităţi medievale.

Însă Srebenica depăşeşte, în context, o cazuistică decriptabilă în abc-ul unei tragedii de război: etnico-naţionalist sau/şi „ideologic”. Fie şi fiindcă Sarajevo îi e atât de aproape şi nu doar geografic, iar simpla evocare a sa redeschide una dintre cele mai negre pagini ale istoriei tragice a Europei; fie că obligă la un recurs geopolitic, cu un rol „războinic” cu care Balcanii au fost investiţi, cu argumente judicioase ori, în cazuri mai recente, inventate şi folosite ad hoc, în susţinerea unor interese străine de istoria lor.

O investigare jurnalistică recentă în zonă identifica şi denunţa câteva zone conflictuale, în desfăşurare ori mustind în izolate, dar emblematice tensiuni mocnite, „neînţelegeri” dintre etnii, naţiuni, conclave disipate după dezmembrarea, în parte naturală, în parte ajutată, a fostei Iugoslavii. Intelectuali croaţi, sârbi, macedoneni, kosovari, bosniaci – jurnalişti, scriitori şi cineaşti – se arătau pesimişti în privinţa pacificării regiunii. Ei nu s-au sfiit să indice între cauzele infra-balcanice, ştiute ori neştiute, şi culpe, mai mari decât se crede, ale arbitrilor internaţionali, de la Bruxelles la Londra şi de la Berlin la Washington, încă sub povara unor vechi seturi de partizanate.

Cum din nefericire se tot repetă în toată această perioadă post-masacru, Belgradul a rămas ţinta preferată a întregului „dosar” cu pretenţii judiciare. Şi, de pe poziţia de vinovat in corpore în care încă e menţinut, cohorta de „procurori”, investiţi ori nu cu un astfel de rol, continuă să amendeze pe oficialii sârbi care refuză prezenţa la Srebenica.

Poate că greşesc, poate că rămân reactivi neinspiraţi la incriminările ce li se aduc, deseori, repet, colective, ca etnie şi ca naţie. Cine însă îi poate reproşa unui orfan belgrădean refuzul de a-şi vedea în faţă, la Srebenica, urmaşul ori conaţionalul unui american ce i-a ucis, la rândul său, părinţii, fraţii, căminul?

Şi da, istoria e un coşmar, cum credea Joyce, dar nu unul individual. E chiar sindromul unei maladii a lumii în care trăim şi pe care nu reuşim, dintr-o multitudine de motive şi de culpe, s-o schimbăm, s-o facem, dacă nu mai bună, măcar ceva mai… suportabilă.