Sărbători româneşti la Viena

Nu merg în mod obişnuit la biserici atunci când sunt în Craiova, însă intru în ele când mi-amintesc de rude, prieteni care au plecat din viaţa asta şi mă rog pentru ei. De obicei, bănuiesc, oamenii intră să ceară ajutor divinităţii atunci când le merge greu şi o fac pentru ei înşişi, uitând cel mai adesea că trebuie să ne rugăm pentru celălalt, pentru Străin. Cine are chef s-o facă? Dar poate că oamenii se roagă pentru oameni, ce ştiu eu? Wittgenstein spunea că religia creştină e „doar pentru acela care are nevoie de un ajutor nemărginit, adică numai pentru acela care simte o mizerie nesfârşită” şi sesiza faptul că „ura dintre oameni provine din faptul că ne izolăm unii de alţii”. Or, tocmai asta face Biserica: adună oamenii laolaltă, în numele a ceea ce Kierkegaard numea credinţă, adică pasiune, tocmai ceea ce înţelepciunea nu posedă. Îl înţeleg pe Mircea Canţăr atunci când spune recent că „Nevrednicia unor preoţi e la fel de vinovată de întreaga paloare religioasă, în absenţa stilului şi gustului bun. Creştinismul declară, de pildă, că nu poţi funcţiona în această lume după regulile ei, ci după regulile celui care a creat-o. Dar cine mai ţine cont de aşa ceva”, dar îl asigur că nu asta e totul. Aş putea să-i „replic” doar cu un vers din Eminescu („Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”), dar e mai bine s-o spun direct: oamenii se pot dispensa de ritual, dacă adâncul fiinţei lor e atras irezistibil de ceea ce putem numi o chemare tainică spre viaţa lui Cristos, care nu este, ne asigură Leszek Kolakowski, „o manifestare a puterii stăpânitoare. Slava sa este pentru cei care o pot discerne şi nu pentru lume. Puterea sa stă în absenţa forţei.” Această absenţă a forţei pe care naşterea şi moartea lui Cristos au relevat-o, ca şi suferinţa luată asupra sa, îi face pe oameni să creadă, iar nu diferitele servicii şi ritualuri religioase – care au rostul lor, fireşte. Multe biserici se închid în Occident – şi nu pentru că preoţii nu ţin pasul cu vremurile –, deşi unii vorbesc de un marketing al Bisericii contemporane , ci pentru că oamenii nu mai găsesc necesar să facă act de credinţă în epoca „religiei în limitele raţiunii” (Kant), când apar şi alte instituţii etice decât biserica. Însă, ajunge cu palavrele intelectuale, altceva vreau să vă spun.

De ziua naşterii Domnului am vrut să ajung la biserica ortodoxă de pe Simmeringerstrasse, 161, fondată în anul 2001, şi unde în iunie 2003 s-a oficiat prima slujbă. A trebuit să treacă aproape cinci secole de când românii ortodocşi din Viena au cerut şi au primit biserica lor. O istorie încărcată de greutăţi şi piedici cărora li s-a dat un răspuns în cinci secole, în bună parte datorită problemei politice din Transilvania, acolo unde saşii ardeleni erau în graţiile Imperiului Habsburgic şi unde ortodocşii se bucurau de prea puţine libertăţi, iar presiunile imperiale tindeau să-i convertească la catolicism. Ştim ce s-a întâmplat cu mutaţia suferită prin apariţia greco-catolicilor, aşa că trecem. Abia în 1781, Iosif al II-lea a semnat un edict prin care se stabilea egalitatea în drepturi dintre catolici, protestanţi şi ortodocşi. La bisericile ortodoxe din Viena se putea face slujba în română şi greacă, iar Catedrala Sfintei Treimi a fost construită între 1782-1786 ca lăcaş de cult al grecilor şi românilor, dar a devenit măr de ceartă pe la 1900, iar acum este sediul Mitropoliei Austriei şi a Exarhatului Ungariei şi a Europei Centrale. Biserica Sf. Gheorghe a fost ridicată în 1803-1806, pe strada Grecilor, dar în timp secesiunea s-a produs, a devenit a grecilor, iar românii s-au separat în perioada interbelică. Cum nu am reuşit să ajung la biserica din Simmeringerstrasse, am redescoperit (mai trecusem pe acolo anul trecut, în fugă) capela din Loewelstrasse 8, la nici cinci minute distanţă de Cancelaria Austriei, paralel cu Volksgarten, în clădirea palatului Dietrischstein, unde se mai află ambasada statului Liechtenstein. E o clădire care cuprinde inclusiv apartamente particulare, iar capela s-a amenajat în 1906, când la Viena erau, oficial, câteva sute de români ortodocşi care simţeau nevoia unui loc de rugăciune. Primarul de atunci, Karl Lueger, a ajutat micuţa comunitate românească pentru a primi acest sediu, dar cum capela devenise cu timpul neîncăpătoare, deşi întreţinerea ei a fost mai mereu prilej de poticnire, mulţi se gândeau la una mai încăpătoare. Era un impediment, însă: nu erau bani. Românii sunt mici la Viena, amintiţi-vă drumurile lui Mihai Viteazul pentru a primi sprijin de la curtea imperială, dar şi călătoriile lui Tudor Vladimirescu, pe vremea când lucra la boierul Glogoveanu, în interes negustoresc.

Capela din palatul Dietrichstein a fost bombardată în cel de-al Doilea Război Mondial şi a fost refăcută, culmea, cu sprijinul statului comunist în 1951. Pictorul Eugen Profeta este cel care a făcut o pictură murală, iar cardinalul Franz Koenig a numit-o „capela sixtină a românilor”. Regele Carol, Regina Maria, principesa Ileana, dar şi Lucian Blaga,Tudor Arghezi sau Ioan Alexandru s-au închinat acolo. Trebuia să mai treacă ani până la momentul construirii unei biserici a românilor ortodocşi în Viena şi acel an a fost 2001, însă în primăvara lui 2014 credincioşii români din Viena au primit un dar neaşteptat (însă bine „negociat”): spaţiul din catedrala catolică „Sf. Anton de Padua”, care risca să fie închisă din lipsă de enoriaşi. Aici, în Occident, credinţa pare să fie din ce în ce mai „timidă”, sau cel puţin biserica este în involuţie. Trăim în vremea unui „umanism secular”, în care diferitele religii par să coabiteze, dar şi să devină doar „o afacere personală” interpretată după cum crede fiecare de cuviinţă, legiferată, poate surprinzător pentru noi, de o Curtea Supremă a SUA, aşa cum arată Richard Dworkin în ultima sa carte, „Religia fără Dumnezeu”: «Curtea, solicitată să interpreteze garanția Constituției la „exercițiul liber al religiei” în alt caz, a declarat că există multe religii care înfloresc în Statele Unite, dar care nu recunosc un dumnezeu, incluzând ceva ce Curtea a numit „umanism secular”. Mai mult, oamenii obișnuiți au ajuns să folosească „religie” în contexte care nu au nimic de-a face cu dumnezei sau forțe inefabile. Ei spun că americanii fac o religie din Constituția lor, și că pentru unii oameni baseball-ul este o religie». Drepturile omului vs. Dreptatea Domnului în faţa unui tribunal imaginar unde omul dispune: Dumnezeu absent nu mai are nimic de spus. Oare aşa să fie?

Am fost aşadar în ajunul Crăciunului la această nouă biserică românească din Pouthengasse nr. 16, unde au venit poate 70 de persoane, adulţi şi copii. Pentru o clipă am crezut că am greşit adresa: interiorul era cât se poate de catolic, masiv, oarecum rece, dar cu icoane şi un altar ortodox, chiar dacă acestea nu dau încă amprenta definitivă a bisericilor tradiţionale româneşti. După slujba de utrenie, copiii au cântat colinde româneşti, cu vocile lor pure care aduceau ţara aici, au primit cadouri şi chiar bani de la preot şi se bucurau după ce colindaseră o zi întreagă prin oraş. Cei peste 70.000 de români trăitori în Austria (dintre care aproximativ 15.000 sunt rezidenţi), care locuiesc în Viena, Graz, Linz, Klagenfurt şi unde sunt parohii româneşti, pot merge acum mai liniştiţi la slujba Naşterii Domnului. Vă urez şi eu, cu gândurile îndreptate spre cei din ţară, sărbători fericite, iar „Cuvântului libertăţii”, unde am scris aproape zilnic timp de cinci ani de zile, la mulţi ani la aniversarea unui sfert de veac de apariţie neîntreruptă şi baftă în următorii cinci luştri.

Şi nu uitaţi: nu vă izolaţi.

NICOLAE COANDE,

corespondență din Viena