Informaţia lansată de Sebastian Ghiţă, ex-companion al lui Ponta autosuspendat din PSD, privind constituirea unei noi formaţiuni politice pe eşichierul stângii autohtone n-a depăşit nici limita unei ştiri de cancan. Nu ştiu prea multe despre acest politician în afara celor care l-au plasat şi îl păstrează în rândul tagmei de „norocoşi” profitori ai unei societăţi intrate şi rămase mai bine de decenii într-o aspră degringoladă; nu l-am auzit vorbind, nici pe la întruniri, nici pe la vreun talk-show de seară târzie, nu ştiu să-şi fi făcut niscaiva lecturi, prea ocupat cu chibiţăraia unor sporturi nu prea naţionale, însă nici nu poate fi bănuit că şi-ar fi pierdut timpul său preţios din zona afacerilor cu cititul vreunei pagini, dacă nu din biblioteca stângii „clasice”, măcar din cea, în bună parte online acum, a unor gânditori, nu mai puţini celebri, preocupaţi de destinul dramatic al unor idealuri abandonate ori chiar compromise. Patron al unei televiziuni, nu-l pot bănui nici măcar de vreo contaminare cu destinul, de-acum istoricizat, al italianului Silvio Berlusconi: fie şi pentru că Il Cavaliere a început, în forfota anilor ’70, cu o… editură, Mondadori, având nevoie de mai bine de un deceniu ca să se lanseze într-un antreprenoriat de succes în media. Şi ca în multe alte privinţe, ceea ce pare să funcţioneze – bine – în alte părţi, la noi se transformă în caricatură. E suficient să ne uităm ce reprezintă PPDD altui „televiziv” – mai vorbăreţ şi încă şi mai periculos – în raport cu formaţii similare, precum cea a comicului italian Beppe Grillo.
Dincolo de orice alte consideraţii, iniţiativa lui Sebastian Ghiţă nu trebuie nici amendată în bloc, nici tratată ca o simplă şi insignifiantă găselniţă; fireşte, în ce mă priveşte, nici nu-i acord alt resort în afara aceluia a unei dezamăgiri reduse la un pur gest de orgoliu personal; o televiziune de serviciu şi un patrimoniu financiar respectabil ar putea constitui şi în acest caz prezumţia unei neaşteptate reuşite pe plan politic.
Nu este şi nu va fi aşa, fiindcă, tocmai neaşteptatul rezultat al scrutinului prezidenţial din 16 noiembrie a schimbat în termeni radicali situaţia: nu mai e vorba nici de alternative încropite peste noapte, prin migrări de sinecurişti ori prin jocul unor majorităţi decise, cum se spune, pe sub tejghea, nici de recondiţionări pasagere pe principiul „să treacă şi iarna asta şi vom vedea”.
Şi nici măcar nu e vorba doar de o formaţiune politică, în speţă PSD, ci de toate, fiindcă, e sigur, în spatele lui Johannis prea puţini au mai identificat, în acel moment de panică indusă mediatic, pe crupierii fostelor PDL şi PNL; a fost un masiv vot anti-sistem, aşa cum s-a spus şi recunoscut de peste tot şi, astfel, s-a deschis un câmp de dezbatere ce nu mai poate fi în niciun caz acoperit jocurile de culise ori de aranjamente parafate pe la cluburi nocturne.
Mulţi se întreabă dacă Klaus Johannis va fi în stare să aducă noua sa formaţiune la nivelul aşteptărilor votului. Răspunsul însă nu priveşte doar soarta PNL-ului, în fond, re-formulat, nicidecum reformat, cât şi – ori mai ales – şi pe cea a unei forţe politice alternative, cu condiţia însă a unei profunde şi reale schimbări din interior ale amândurora. Or, aşa cum se prezintă lucrurile acum, perspectiva nu e deloc roză: e mai curând albastră; de o parte, o aparentă cuminţenie cât o aşteptare hămesită, de cealaltă, „lătrături”, unele chiar viscerale, pe un ton de radicalizare, târzie, a lui Ponta, contra unor slăbiciuni ce-au generat veritabile cangrene.
Soluţia? Nu cred că în situaţia dată, la noi, există o alta în afara spectrului deja definit, al celor două fronturi, unul liberal în sens mai degrabă tradiţional, şi altul socialist (fără teama de asumare a conceptului, altminteri instituţionalizat european) dar şi fără acele tuşeuri caraghioase montate pe clişee „ideologice”.
Prin alte părţi, s-au consumat deja câteva experienţe, unele spectaculoase, precum în Grecia ori în Italia. Mulţi se uită acum către Spania, de-acolo de unde a pornit mişcarea „indignaţilor” şi care a condus la o nouă formaţiune, nu de stânga, ci una dincolo de stânga. E vorba de Podemos, acel strigăt al tinerilor, studenţi ori precari, din 2011, pe care toate sondajele îl indică drept câştigător al alegerilor de anul viitor. Cu un lider de 36 de ani, doctor în ştiinţe politice şi autor de lucrări de specialitate, Pablo Iglesias Turriòn, fost bursier Erasmus în Italia cu 10 ani în urmă, lucrurile par a indica o soluţie.
În politică nu-i ca în sport: ca să reuşeşti o revanşă n-ajunge să schimbi doar echipa, uneori nici măcar antrenorul, ci să regândeşti întregul mecanism al jocului.
