Premoniţia unui istoric…

0
296

 

Lucian Boia, istoric bine cunoscut în spaţiul publicistic, extrem de prolific anul acesta, prin cele patru cărţi oferite celor ispitiţi de lectură, reflecta în eseul său „Monarhia, o soluţie?” asupra oportunităţii prezenţei unui „neamţ” în fruntea ţării, idee bună în opinia sa, fiindcă „ce poate fi mai opus mediocrităţii şi vulgarităţii zilei astăzi”. Premoniţie împlinită. „Dacă primarul Sibiului, Klaus Iohannis, a putut beneficia de un asemenea reviriment, un rol, cu siguranţă, a jucat şi Carol I (…) fiindcă există, legat de Carol I, mitul acesta al germanului care înseamnă rigoare, disciplină, organizare, eficienţă, exact ceea ce lipseşte românilor”. Aşadar, mitul regelui Carol I l-ar fi ajutat pe Klaus Iohannis să devină preşedintele românilor consideră, acum, istoricul Lucian Boia, într-o declaraţie oferită presei. O astfel de argumentare, destul de excesivă, ca să ne exprimîm îngrijit, din respect pentru intelectualul Lucian Boia, ar putea fi valabilă numai cu îndeplinirea unei condiţii exprese: electoratul lui Klaus Iohannis să fi avut deplină cunoştinţă de domnia lui Carol I ca principe (1866-1881) şi ca rege (1881-1914), cu toate luminile ei, corect descrise în eseul „Monarhia, o soluţie?”, şi umbrele ei – „pată” o numeşte autorul – nu deplin omise, dar rezumate nici măcar la o frază, ci la o propoziţie simplă („Replica dramatică a fost sângeroasa răscoală din 1907”). Întreg elogiul adus monarhiei în general şi domniei lui Carol I în special de istoricul Lucian Boia este decent, argumentat, parţial corect dozat, statuia acestuia, alta, nu cea a lui Mestrovic, revenind la locul său în faţa Palatului regal. Tentaţia mitologică e mare şi riscă să-i cadă victime şi printre istorici. În fapt, Carol I e suficient de important ca să încercăm să-l facem mai important decât a fost. Până la urmă, românii au avut noroc, cam rar în istoria lor, fiindcă iniţial opţiunea era contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, cu care Napoleon al III-lea n-a fost de acord, familia de Orleans, căreia îi aparţinea, fiind pretendentă la tronul Franţei. Să revenim: e greu de crezut, cum zice şi Lucian Boia, că puteam descoperi un suveran mai potrivit, cu ţelurile urmărite atunci, decât a fost Carol I. Un rege străin, constituţional, care să nu se amestece cu aristocraţia autohtonă, mai mult decât un arbitru foarte exigent. Cu aport covârşitor în modernizarea ţării, în ruperea vasalităţii faţă de otomani (războiul de independenţă de la 1877), în politica externă, pe măsura intereselor de securitate ale României, dar şi în politica internă, prin chemarea succesivă la putere a liberalilor şi conservatorilor. Una peste alta, adunând şi scăzând, a fost epoca cea mai fertilă pe care a cunoscut-o România în întreaga ei istorie, conchide istoricul Lucian Boia în eseul menţionat. Surmontarea  „momentului 1907” este, din păcate, forţată, inabilă şi oricum, „nu doar o pată”, deşi numărul victimelor nu a putut fi stabilit niciodată, Nicolae Iorga vorbind de mii de ţărani împuşcaţi („Neamul românesc” din 29 aprilie 1909). Istoricul Ioan Scurtu citează în lucrarea sa „Carol I” (din volumele „Istoria românilor în timpul a patru regi”) o declaraţie a suveranului către Marghiloman: „Dosarele sunt la mine”. Referirea era la ceea ce se întâmplase la înăbuşirea răscoalei. Ororile din Oltenia n-au fost niciodată contestate şi sângele vărsat „a mânjit monarhia”, iar scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, dar şi Mircea Eliade, au plasat răscoala în paginile lor literare. Miile de ţărani trimişi în închisoare au fost graţiaţi de Carol I, dar numai în măsura în care nu participaseră la crime. Recompensaţi, în schimb, au fost arendaşii. Dacă istoria este, stricto sensu, cum ne îndrumă Cornelius Castoriadis, o cercetare şi o reflecţie critică asupra trecutului, putem rămâne convinşi că trimiterea la mitul germanului Carol I, în justificarea opţiunii pro-Iohannis, rămâne realmente inadecvată şi aici Lucian Boia nu numai că n-are dreptate, dar chiar comite o greşeală. Istoria noastră e o succesiune de paradoxuri, atât şi nimic mai mult. Fireşte, judecata asupra adevărului nu va fi niciodată una singură.