A fost 1 Decembrie, anul de graţie 2014. O zi a cărei semnificaţie mai profundă prin care istoria ne-a atestat un vis secular se risipeşte parcă sub faldurile unor ceremoniale ce nu scapă de un ieftin convenţionalism. Şi nici nu-i de mirare câtă vreme iureşul unei vrajbe nesocotite e departe de a se potoli. Dezbinarea îşi continuă, vorba poetului, lucrarea sa malignă, săpând nevolnic la temelia solidarităţii ce ne-a salvat prin veacuri şi ne-a ţinut împreună. Profeţi improvizaţi continuă să trâmbiţeze prin goarnele urii redesenând, cu o osârdie bolnavă, vechi ţarini ale unei separări cu argumente mentalitar-păgâne pe care le cream demult apuse.
Nici scrutinul din Basarabia – în care pare a se insinua un pariu istoric – n-a depăşit, din nefericire, dimensiunea unor dispute de o vanitate arţăgoasă: am uitat până şi detaliul cât gloria întregului neam că întâiul gest al Marii Uniri de-acolo a pornit. Şi nici nu cred că simţirea patriotică – pe care, chiar şi atunci când ne mai iscodeşte, ne-a ascundem ca pe un „câştig” nemeritat ori împrumutat – e astăzi mai puternică şi mai adânc trăită ca acolo, pe meleagurile basarabene. Numai cine n-a fost şi n-a stat acolo fie şi câteva zile nu poate avea măsura simţirilor de acurateţea unei răni încă spuzind după iadul unei ocupaţii de o duritate rară în istoria lumii.
Poate că Ziua Naţională ar fi trebuit să îndemne la mai multă înţelepciune, iar discursurile să surclaseze tentaţiile conjuncturale. Orgolii, câte mai sunt, se risipesc pe sub falduri politicianiste şi puţini îşi mai dau seama că, sub dangătul strigătului, sensul mai adânc se stinge mai nevinovat ca oricând: nici oftatul tragicei tradiţii nu se mai face auzit. Europenismul acoperă întreaga gamă a declaraţiilor. Şi cu virtutea unui orgoliu căruia nu i se mai opune nici măcar foşnetul frunzelor din toamna copilăriei dintr-un sat căzut în uitare. Şi în deriziune. Risipiţi prin Lumea Mare, ne macină dorul de un acasă, unde risipirea de noi înşine şi de ale noastre e încă şi mai mare. Şi în creştere. Prinşi într-un joc al disipărilor, slăbiţi de opţiuni aşezate sub semnul unor fermităţi mai adânci decât orice credinţă, ne arvunim „păstorii” cu o lejeritate nătângă. Unii împotriva celorlalţi, cum spunea un înţelept de prin alte vremuri şi de prin alte zone. Şi Dumnezeu împotriva tuturor: iată indiciul păgubos al unei stări maligne, a cărei lecuire a cam sosit clipa s-o cercetăm.
Altminteri, după festivităţi, poate că tocmai în dramatismul acestui decembrie în care păşim, fiecare cu toiagul său de speranţă, s-ar cuveni să încercăm acel punct al unei regăsiri fără de care vom continua, mai înfriguraţi şi mai certaţi cu noi înşine, periplul unui naufragiu fără istorie.
