Toropeala narcisiacă

Există un exces de patimă în viaţa noastră socială. Şi el nu se manifestă, aşa cum se acreditează cu prea mare lejeritate, doar în cadrul campaniilor electorale. Cu atât mai mult cu cât, la noi parcă mai mult decât prin alte părţi, confruntarea politică e continuă: o perpetuă, zgomotoasă, acerbă campanie ce ne ocupă mai tot timpul şi care a atins deja cotele unei confruntări cu alură de război căreia i se asociază un patos al urii ce nu mai păstrează mai nimic din calmul unei competiţii între proiecte şi viziuni.

E o iluzie – cea pe care mulţi intelectuali disimulaţi sub falsa pretenţie a „neutralităţii” – că oboseala, dublată, aşa cum ne place să decretăm, de un sentiment de dezavuare a unei clase politic e falimentare, ne-ar împinge spre o sustragere de pe frontul bătăliei. Dimpotrivă, tocmai oboseala, senzaţia – larg invocată şi evocată – de silă ce-ar duce la un fel de sic tir adresat politicienilor luaţi la grămadă devine, la un nivel subliminal, simptom al unei angajări mai insidioase decât ne place să credem.

De aici, sentimentul că fiecare gest scăpat în public, o opinie chiar şi nevinovată, adică fără vreo legătură cu guvernarea şi, în general, cu scena politicului, generează suspiciuni, când nu e urmată de taxări pe cât de acide pe atât de nemotivate. O exclamaţie de genul „Ce vreme urâtă” e deferibilă unei aprige replici cu trimitere la condiţia precară la care ne-au redus guvernanţii ori clasa, oricum declasată la nivelul sordid al tagmei, al găştii etc., iar, de aici, ca la un semn… , calea e deja deschisă unei aiuritoare „confruntări”.

Cum altfel ar putea fi vremea când vremurile sunt aşa cum sunt din vina celor care ne conduc!? Nu-ţi mai funcţionează telefonul? Ţi s-a defectat reţeaua de apă? Ţi s-a îmbolnăvit labradorul? Ai probleme cu dantura pe care tocmai ţi-ai reparat-o? Ţi-au umflat factura
la celular? Ţi s-au compromis cele câteva cuiburi de roşii din spatele casei?

Cine-i de vină dacă nu întreaga administraţie a Ţării, de la primar la consilieri şi de acolo, mai departe, până la Parlament, Guvern, Preşedinţie? Ba, fiindcă eşti la curent cu toate dedesubturile politicii mondiale, aria culpabilizării zbugheşte intempestiv spre Bruxelles, spre Berlin, spre Washington sau Moscova? „Buba” ajunge, astfel, oriunde şi nicăieri: oriunde, dar necum în dreptul tău, nu în propria-ţi ogradă, căci ce poate fi mai lesne de îngurgitat decât debarasarea de orice răspundere personală?

Mi se întâmplă frecvent în ultimul timp ca, odată recuzată o evidentă ş i tot mai împovărătoare stare de lehamite generată de degradarea vieţii politice ş i de depravarea spaţiului public , să mi se reproşeze faptul de a mai continua să reacţionez. Cu alte cuvinte, ce rost ar mai avea să acordăm vreun interes unui proces de disoluţie a tuturor valorilor din moment ce el pare de neoprit, pus în funcţiune şi perfecţionat la nivelul celor mai înalte instanţe ale ţării? Ei bine, răspunsul trebuie căutat tocmai în gravitatea interogaţiei înseş i. Fiindcă atunci când minţi înfierbântate, cu pretenţii de modele formatoare. nu se sfiesc să batjocorească valori naţionale emblematice (Sadoveanu e „o jigodie talentată”, iar scriitori ca Buzura, Breban, D. R. Popescu sunt terfeliţi în termenii comisarilor ideologici din triştii ani cincizeci), tăcerea înseamnă abandon al unor principii de elementară decenţă. Dinaintea schizofreniei deghizate în registre stilistice  transpare, în aceeaşi notă de protuberanţă maladivă, un diabolic plan de secesiune în planul culturii şi al istoriei naţionale, tăcerea nu mai poate fi decât preţul unei resemnări cu consecinţe greu de contabilizat în contul perspectivei imediate. Toropeala, cu volutele ei narcisiste
de comode, e semnul calomnios al acceptării unei umilinţe împovărătoare. Şi mult decât atât: simptom al trădării. De semeni, de alţii, ca ş i de sine.