Despre glorie şi vanitatea ei…

0
470

Resortul primar al subiectului mai sus enunţat mi-a fost sugerat de o manifestare foarte puţin, sau deloc, cunoscută la noi şi fără ecoul meritat nici la ea acasă: mă refer la un Festival de Filozofie (oricât de insolit şi, poate, pentru unele spirite mai alergice la incitări la gândire, chiar scandalos, poate suna un astfel de proiect) ce se desfăşoară, la Modena, în cetatea lui Pavarotti, de 14 ani.

Tema acestei ultime ediţii, întinse pe durata a patru zile pline şi activând vreo patruzeci de spaţii deschise (pieţe, săli de sport, ba chiar parcuri, aşadar atipice unor dezbateri ale genului), a constituit-o gloria în istoria umanităţii, din antichitate şi până azi, asupra căreia s-au pronunţat gânditori din toată lumea şi de orientări diverse.

În fond, nu gloria, în accepţia creştin-umanistă bimilenară i-a interesat pe invitaţi ci transformarea ei într-un fetiş, într-o derivă substituită cu alte, la fel de imunde efemeride, precum consensul, popularitatea ori, cu un termen pentru care îmi recunosc o slăbiciune aparte, protagonismul. Pe scurt, e vorba de vânarea cu orice chip, aproape maladivă, a unui statut „glorios”, fie şi redus la o popularitate ce se va dovedi, în lipsa unor suporturi reale, doar o efemeritate: un chef trecător sau o bagatelă. Fie şi de destin contrafăcut.

Trebuie să recunoaştem, în substanţa ei primară, tema e de o gravitate apăsătoare pentru însăşi condiţia umană ce ne însoţeşte în Lumea aceasta în care trăim, cu siguranţă, cea mai bună încă în aşteptarea altora posibile. De-a lungul unei reflecţii milenare, unii au asociat-o fie mitului prometeic (năruirea cutezanţei), ulisian (vanitatea cunoaşterii nelimitate), ori, aşa cum propunea cineva în deschiderea acestei recente ediţii festivalului modenez, mitului lui Icar, cum transpare acesta în celebrul tablou al lui Breugel cel Bătrân, intitutal „Prăbuşirea lui Icar”, în care, din apa strâmtorii de la Messina, agitată de cădere, abia transpare un biet picior de om zbătându-se în ghearele unui fatalului înec.

Transportând, aşa cum s-a întâmplat la confruntările întâlnirilor de care aminteam mai înainte, în spaţiul public şi, mai ales, politic, mitul acesta al gloriei căutate, vânate, „comandate” prin edicte de partid şi de stat, este el însuşi o golire de conţinut a unui concept atât de disputat. Bolgiile infernului dantesc sunt pline de vanitoşi căutători ai gloriei care, oricum, în lumina evului mediu creştin, nici nu putea intra în orizontul de aşteptare al omului. Şi al omenescului, în general, rezervată exclusiv instanţei divine.

În politică, aşadar, la noi şi aiurea, unde gloria e mai mult un ideal spectral, un pariu iluzoriu antrenând un disproporţionat front de energii, activându-le în resortul vanităţii nesăţioase şi, uneori, chiar nesăbuite, gloria e ispită, iar cutezanţa, palidă umbră a unui orgoliu ivit dintr-o patologie egoistă.

De aici, mai rămâne doar un pas spre multiplele rezerve faţă de democraţiile actuale, faţă de ceea ce unii gânditori numesc mitografia consensuală. Se adaugă anexarea, prin tertipuri ieftine, a unor false carisme, în absenţa liderilor cu adevărat carismatici din vremuri de-acum înmormântate, dar şi cu regretabile şi tragice confuzii între popularitate şi populism, între Binele, ca eventual statut detectabil în condiţia omului, şi „binele cetăţenilor”, expresii ce ţin isonul unor bătălii exilate la periferia agendei reale a prezentului.

Şi tot de aici jocul, de o şi mai ipocrită, uneori josnică, butaforie a unor „elite”, populate, ad libitum, de figuri caraghioase, peltice cultural şi prăbuşite, la rându-le, în denunţata „pleiadă” a politicienilor suspectaţi şi vânaţi, mai ales ei, nu fiindcă îşi arogă o glorie nemeritată, ci fiindcă riscă s-o concureze pe lor, a acestora de pe urmă – pretinse conştiinţe auto-propuse în vanitosul cerc al elitiştilor.