Marin Sorescu n-a existat

Cum versurile lor sunt hărăzite vremii nepereche, poeţii îşi suspendă biografia. Hulpavă, opera le-o înghite şi ne-o face cadou întru o Memorie mai totdeauna vinovată.

Acum, în arşiţa unei veri în căutarea răcorii înveşnicite de poet pe la umbra Liliecilor bulzeşteni, un gând spuzind de insidii îmi dă ocol şi mă cutremură:

Marin Sorescu ar fi avut astăzi 78 de ani, vârsta unei senectuţi meritate şi, neîndoielnic, irigate de o râvnă sapienţială pe care o vânase cu o precipitare de cruciat în căutarea, nu a Graalului, ci a flamei de adevăr prin care ne întemeiem şi ne legitimăm existenţa.

N-a fost să fie: o vorbă, în dungă, din popor, şfichiuind somnolenţa levantină pe care ar fi înfiat-o cu spiritul său de o rară acurateţe selectivă prin care ştia să reinventeze coduri lingvistice considerate ieşite din uz.

Mi-l amintesc viu, într-o exuberanţă a creaţiei pe care numai marile spirite o posedă şi o strunesc prin alchimii inaccesibile, uneori, simţului nostru comun: iscoditor prin cămările limbajului cotidian ori a celui zidit, – pus la murat –,  al ţăranului înfruntând, anonim şi nu mai puţin genial, în efortul său mucalit de salvare a Istoriei puse pe butuci, scriind, re-scriind, desenând, vorbind, în mai mulţi peri, în dungă, acel inconfundabil fel al său de a se hărţui cu Răul şi cu relele lumii ce pornise binişor la vale…

A fost mereu conştient, prea conştient de dimensiunea – şi de măreţia – operei căreia i se supusese ca un Sisif decis să răsucească sensul mitului. De aici, intransigenţa în raport cu neînţelegerile unor critici, dar şi o disponibilitate dialogică pentru omul de rând pe care îl convoca, ispititor, în mrejele versului său la un desfăţ în care mrejele ironiei şi ale ludicului deveneau – şi subzistă – vectori ai suspiciunii (etice, vorba „nebunului” Nietzsche) faţă de rânduieli ne-trebnice.

Parafrazând titlul unuia dintre cele mai cunoscute şi mai fascinante, prin insolitul său, poeme, aş spune, reverberând un ecou rezonant cu Poetul desprins de noi cu optsprezece ani în urmă, că Marin Sorescu n-a existat… Dar au existat – suficient ca să rămână la noi şi între noi – drumurile sale de la Bulzeşti, în car, spre Craiova, de la Craiova, în trenurile unor seri candide, spre Bucureştii şi de-acolo, spre cuceririle unor cetăţi culturale ale lumii cărora le-a impus un neobişnuit respect pentru sine şi pentru Ţara sa, cu farmecul ei idiomatic căruia i-a adăugat un prestigiu aproape unic în toată aventura creativ-culturală a acesteia. Şi liliecii din Bulzeşti, din care au ţâşnit, direct în Lumea Cea Mare, ţăndări ale unei epopei salvate din calea unui gregar conflagraţii cu substrat antropologic.

O cheie a universalităţii

Poeţii sunt nişte copii, iar poezia a fost şi rămâne, de la Ghilgameş încoace trecând prin Homer dar şi prin haturile milenare ale creatorului anonim, o imensă parabolă a copilăriei. Cred că Marin Sorescu, unul dintre scriitorii cei mai atipici ai literaturii române moderne, a ilustrat această ipoteză de o manieră pe cât de inedită, pe atât de convingătoare.

A scris, cum se ştie, multe şi impresionante texte intrate în fizionomia unei Opere grandioase  – poetice şi teatrale – pentru această vârstă.

Ceea ce însă critica a observat mai puţin este faptul că marea parte a creaţiei sale, dincolo de faptul că n-a ocultat vârstele, a mizat pe o totală transparenţă a mesajului artistic. Sorescu este, poate, în linia „vărului” său Shakespeare, unul dintre putinii creatori de literatură care nu şi-a pus problema unui public ţintă: nu l-au interesat vârsta, sexul, etnia, geografia, ţinutul şi nimic din ceea ce ţine de strategiile unui artist decis să-şi construiască şi să-şi determine un public. Aici trebuie căutată universalitatea sa şi tot aici succesul miraculos pe care l-a avut pe toate meridianele lumii.

Între funcţia denominativă a limbajului şi condiţia ontică a Realului

Între funcţia denominativă a limbajului şi condiţia ontică a Realului, Marin Sorescu intuieşte prezenţa insidioasă a unui proces ce se instaurează, poetic, printr-un mecanism de substituiri ce asumă aparenţa unui paradox.

Pragul translaţiei, rectè al trecerii limbajului în regim conotativ, nu mai implică un efort de metafizicizare, nu mai vânează, cu alte cuvinte, în mod tradiţional şi, deci, modern, un transcendent ’pur’, de extracţie mallarméană, ci un act de parodiere, postmodernă, a aceluiaşi real, căruia limbajul, reinvestit ludic cu o funcţie denotativă, îi devine un corelativ subversiv.

În ce mod se produce în poezia lui Marin Sorescu această transformare radicală care, la nivelul a două paliere disociative, recté, la nivelul liricii româneşti in actu momentul apariţiei volumului Poeme din 1965, şi la cel al propriei sale aventuri poetice?

Să ne întoarcem, cu achiziţiile pe care le-am dobândit între timp, dar şi cu detaşarea de acum, la acel moment al poeziei româneşti.

Ne aflăm în plin proces de epuizare a liricii proletculte, la capătul, deci, al unei experienţe care, exilând zgomotos şi primitiv, tot ceea ce se câştigase, în peste un secol de poezie românească şi, mai ales, anulând cu o brutalitate condamnabilă întregul efort dramatic al sincronizării tradiţiei noastre interbelice cu literatura europeană declanşată sub tutela unui critic de talia lui Eugen Lovinescu, sfârşise vizibil, de-acum, în ridicol. Tentativele de depăşire a crizei au loc pe linia, încă discretă, a unui efort de recucerire a vechilor modele de producere poetică. Or, miza – fireşte camuflată în cadrul acestui efort ce premerge şi pregăteşte momentul aşa-numitului dezgheţ* – era aceea de a reface legătura cu poezia interbelică şi a o reintegra într-un fel de continuum.

Un anti-confesiv non profit

Marin Sorescu-omul nu păstra nimic din «garderoba» prăfuită a legendei (în fapt atât de falsă!) cu care o tradiţie ipocrită a ţinut să ne furnizeze figura Poetului: era mai degrabă ‘antipoetic’ sau ‘anti-poet’; de fapt, sintagma «singur printre poeţi», atât de norocoasă pentru destinul de suprafaţă al autorului ei, conserva, dincolo de circumstanţa de natură ludică, o trăsătură poetică şi poietică de o profunzime ce se cere încă decelată şi interpretată. Mai degrabă parcimonios în discuţii, extrem de suspicios – şi susceptibil – la orice provocare despre poezie şi artă, interpreta cu o abilitate necamuflată partitura «bâlbâitului» dublată de o savoare înregistrată obligatoriu cu întârziere vinovată, nicicând regretată, mereu iluminantă. Era un anti-confesiv non profit! Generos şi disponibil, dar numai până la punctul inflamatoriu al transformării artei în obiect de tranzacţii imunde. Putea îngădui până şi absenţa, necircumscrisă în clipa încercuită de convenţiile existenţei (mai ales la cei tineri, la debutanţi), valorii fatalmente nevalidate încă, dar refuza orice ‘negociere’ cu valorile pretins consacrate. Exigent cu alţii, manifesta o exigenţă enormă faţă de propria lucrare: scrisul căpăta pentru el dimensiunea unui travaliu ce implica, necondiţionat, pecetea unui pariu pe deplin asumat, totdeauna la limita supravieţuirii. Să se reţină, de către exegeţii grăbiţi, că această ‘caznă’ pare exact contrariul operei ‘finite’ sau impresiei de suprafaţă pe care aceasta a întreţinut-o, vai, aproape pe tot parcursul destinului său de scriitor care şi-a făcut din sfidare (a convenţiilor, mai ales) un modus operandi.

Marin Sorescu lupta împotriva cuvântului / cuvintelor cu cerbicia cu care artistul plastic (cel hărăzit) luptă împotriva culorilor. L-am urmărit scriind, lucrând, re-scriind, corectând, printr-un efort urieşesc, pustiitor adesea, migălos până la ‘inexplicabil’, tăind şi aruncând ‘afară’ versuri care ţi se păreau, dacă nu geniale, cel puţin la locul lor, acolo în contextul dat, fraze ce impuneau prin judecată şi profunzime (ca să nu mai vorbim de ‘stilul’ personal, amprentat Sorescu), replici invocând şocul prin originalitatea zicerii, de care, spre exemplu, nici un dramaturg nu s-ar fi ruşinat. Părea, pe moment, dificil de evaluat la faţa locului, mecanismul, de identificat cauzele imediate ori mai îndepărtate ale insatisfacţiei care-l făceau pe autor un cerber inclasificabil cu propriile texte. Abia într-un târziu, când opera îmbrăca o formă ce invoca, nu finitudinea, ci o marcă proprie, inconfundabilă, ceva din resorturile secrete ale acelui soi de tortură îţi semnala câteva indicii. Căutarea disperată, chinul insidios, cazna terifiantă, iscodirea (termen preferat al scriitorului, în scris, dar şi în discursul oral) obsesiv-obsedantă articulau un act elementar de vânare a ceva ce semăna cu o nălucă, luând forma unei realităţi tăinuită într-un dincolo de nume, într-un dincoace de cuvânt.

Marin Sorescu n-a fost niciodată, cum prea uşor s-a putut crede, date fiind (încă o dată) suprafeţele înşelătoare ale operei sale, nici un ‘jucător’ norocos al verbului apropriat prin jocuri parodice la îndemână, nici un ‘constructor’ de edificii înălţate prin simpla alchimie a unei în-scenări parodice. Sorescu asumase, demult, din adolescenţă (este imperios să fie consulate, dacă nu cercetate, caietele sale de ‘poesii’’ din copilărie şi tinereţe; examenul va putea fi de două ori revelatoriu: se va constata cum autorul Liliecilor traversase, pas cu pas, episod cu episod, întreaga ‘poveste’ a poeziei româneşti cu virtuţile cuiva care proba, foarte de tânăr, indiscutabile capacităţi receptive şi aproape un geniu precoce al formelor ‘gata încercate’, ‘gata-primite’ şi, în al doilea rând, se va putea, în sfârşit, înregistra faptul decisiv, după opinia noastră, în înţelegerea operei soresciene, că ‘formele’ adoptate de poet la debut  şi, mai ales, în volumele care au urmat imediat, nu erau însemnele unei iniţieri, ci, dimpotrivă, embleme ale unei opţiuni asumate la capătul unui lung şi accidentat parcurs de încercări şi, îndeosebi, de renunţări şi abandonuri) aproape toate ipostazele operei ce au urmat.

Avangarda ca instituţie cazonă

Dacă poezia este exclusiv o aventură a limbajului şi în limbaj, trebuie să ne întrebăm cu ceva mai multă aplicaţie cu privire la raporturile autorului Liliecilor cu Cuvântul, de vreme ce, cu foarte rare excepţii, exegeza a ignorat acest aspect, sub impresia falsă că discursul sorescian ignoră procesul de metamorfozare a existentului prin limbaj. În realitate, Sorescu ignoră (sau pune în paranteză, printr-o operaţie metalingvistică) numai modelul ‘tradiţional’ sau curent (in actu) de inducere a poeticului în magma cuvântului ‘turmei’.

Dubla emancipare a limbajului

        Miza majoră a discursului sorescian este – şi aceasta s-a observat – efortul spre autenticitate. De fapt, efortul acesta – care angajează şi pune la lucru într-un mod fertil şi funcţia semiozică a limbajului şi conştiinţa textualizantă a actului creator, şi procesul intertextualităţii, toate găsind în autorul Descântotecii pe cel mai credibil precursor al mutaţiilor literare petrecute în literatura noastră din ultimele trei decenii – e prezidat de o mişcare cu un suport filosofic abia întrezărit. E un proces care implică o dublă emancipare a poeticului: din mit şi, drept consecinţă, din sine însuşi. E un răspuns – unul adecvat şi original – la criza poeticului din ultimul secol, o criză a modernităţii, în principal. Noutatea opţiunii soresciene e întreţinută de focalizarea actului de creaţie pe cea de-a doua mişcare, emanciparea poeziei din şi de sine însăşi. Astfel s-ar putea explica mai bine şi conştiinţa textualizării şi filonul intertextualist şi croşetele postmoderne de care s-a vorbit, dar s-ar putea conferi poeticii soresciene mărci individuale ale figurii / figurilor sale emblematice.

 S-a întâmplat, cu poezia lui Sorescu (dar şi cu teatrul şi eseistica şi critica sa) un fapt care n-a avut ecoul scontat şi meritat în exegeză: receptarea operei sale de către cititorul transformat în spectator. Şi n-a fost vorba, cum s-a crezut adesea, mai mult din comoditate decât din maliţie sau neînţelegere, de un succes pasager şi circumstanţial: nu ‘forma’ poeziei, nici măcar mult invocatul pointilism n-au purtat, în exclusivitate – şi în nici un caz în mod esenţial -, răspunderea acelui succes, ci ceva mai profund, ceva situat în însăşi dialectica interioară a discursului sorescian. Poate tocmai ceea am numit emanciparea la puterea a doua a poeticului, o mişcare de fapt circulară, cu tot sensul hermeneutic pe care-l subscrie de la Diltey încoace.

Marco Lucchesi (Brazilia)

PAX SORESCIANA

Eminescu n-a existat

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe,

Ca o barbă nepieptănată de crai

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani şi plugari,

Cărora le plăcea să spună,

Seara, în jurul focului poezii Ź-

“Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea III”.

 

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

 

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii,

Aceşti oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

 

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,

De curgeau doinele la vale

Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei

Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei

Şi ai altor ţări româneşti.

 

Au mai existat şi nişte codri adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

 

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieşeau mereu fără soţ.

 

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

 

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus Eminescu.

Poemul acesta antologic mă ia prin surprindere. Totul în el se adânceşte. Eminescu se iveşte mai mult ca un universal poetic decât ca biografie, asemenea lui Homer în opera lui Vico. Eminescu e aici un destin. Sinteză de lucruri plurale. Cicatrice pentru atâtea răni. Însă cu un lirism surprinzător.

Aşa s-a întâmplat să descopăr marea poezie a lui Marin Sorescu şi mi-a rămas ideea unui mister ce se înrădăcinează în însăşi absenţa misterului, aşa cum a spus Elie Faure despre pictura lui Leonardo.

O poezie ce pare atât de uşor de scris. Tot aşa cum Mona Lisa şi Domnişoara Pogany ne par atât de simple, atât de singulare în licărul simplităţii ce le traversează.

Poeziile lui Sorescu îndură aceeaşi irepetabilă solitudine.

Subliniez acea solidaritate dintre părţile invitate la cina lui Sorescu. Nu există distanţe care să nu comunice. Diferenţe care să nu se ţese între ele. Şi nici măcar opoziţii care să nu se sfarme printr-o soluţie de continuitate.

Şi totul pornind de la planuri şi de la focalizări încrucişate, imagini dislocate, fantasme de cuvinte palpitând de viaţă, libere, în ciuda a toate, de semnificaţia ale căror purtătoare ar fi din punct de vede istoric.

Sorescu traversează o zonă de disonanţă. Dar nu caută zgomote sau excese. La sfârşit, prevalează Mozart. Totul merge spre o relativă (sau suspinată) pax soresciana. Atonalismul survine, dar deopotrivă timid şi subtil.

În poezia Scoica, fuziunea elementelor de care vorbim e înrădăcinată într-un bouquê de metafore inclusive.

Absenţă a sâmburelui lucrurilor atât de fragile şi nesigure. Sorescu îmi aduce puţin aminte de Manuel Bandeira şi de Raffaele Carrieri. Aceeaşi pietas şi aceeaşi melancolie. Bandeira mă emoţionează cu „Steaua Dimineţii”. Şi Carrieri, cu „Foame la Milano”. Nu-i admir. Sunt poeţi care-mi sunt prieteni. La fel ca George Popescu cu miile sale de cafele cotidiane şi de versuri risipite.

Cât despre Sorescu, regăsesc în poemele sale diapazonul, răsuflarea melancoliei sale, în acel orizont disperat şi frumos.

Un atare repertoriu mă inspiră. Astfel, dacă trebuie să definesc limba română şi pe marele său poet, afirm cu îndreptăţire că Eminescu a existat cu adevărat. Dacă vreau să vorbesc despre Shakespeare, spun că el a creat lumea în şapte zile. Iar dacă ţinta e Dante, amintesc că Divina Commedia e o piramidă înclinată spre veşnicie şi că se mişcă un centimetru pe an.

***

Sorescu reia tradiţia renascentistă a lui Pico della Mirandola şi a lui Marsilio Ficino. Opera lui Dumnezeu şi opera Artistului. O autentică teodicee în cerurile lui Shakespeare. Mai mult decât o teodicee, o amplă artă poetică, o declaraţie de principii, ce-ar trebui să ajungă la Harold Bloom. Un imn al marelui cititor Marin Sorescu care pare să fi realizat o geopolitică a cărţilor ce l-au emoţionat în decursul vieţii sale.

Opera lui Sorescu e şi o cartografie fără limite.

Criticul şi poetul în acelaşi spaţiu de transformare.

Îmi amintesc când am ajuns pentru prima oară la Bucureşti. Temperatura de afară era de paisprezece grade sub zero, în timp ce aceea din corpul meu ajungea la treizeci şi nouă. Zăpadă pretutindeni şi o senzaţie de vânt siberian.

Am luat trenul de Craiova, iar George Popescu îmi vorbea dinlăuntrul unui scenariu imposibil, încât febra şi albul monoton al câmpiei făceau să sporească acea imposibilitate.

Am descoperit un lucru singular: Oltenia e albă.

Şi dacă îmi aduc bine aminte de ceea ce vorbeam,  inventam un fel de absurdă cale ferată. Trenuri rapide. Unul ce pleca din Craiova spre Rio de Janiero. Un altul ce străbătea Sahara de la un cap la celălalt. Trenul poeţilor şi al rătăciţilor! Trenul lui Hliebnikov, legând Moscova de New Zork. Şi cel al lui Joaquim Cardozo, urcând în cer, depăşind galaxia şi aruncându-se în metafizica unui alb absolut. Aceleaşi alb în care se balansa trenul nostru direct spre Craiova.

Ah, dar se face târziu, dragul meu George Popescu! Să mergem să luăm a mia cafea. Să închinăm pentru poet. Solitudine. Récife. Étoile. O cafea simplă. Doar o cafea pentru a schimba lumea. Exact cum a spus Marin Sorescu – Femininul ca Leit-motiv:

O cafea neagră voi servi, totuşi,

Din mâna ta.

Îmi place că tu ştii s-o faci

Amară.

„Inspiraţia e una din experienţele cele mai orale, mai primitive; întrebarea pe care mi-o pun este aceasta: noi suntem inspiraţia creaţiei, creăm în singurătate ori în faţa unui mare public?”

(Din intervenţia la reuniunea-dezbatere desfăşurată la Genova, în Italia, în 25 mai 1979, la care a participat alături de mari contemporani din lume, printre care: Allen Ginsberg, Hans Magnus Enzensberger, Edoardo Sanguineti, Luciano Porta, Vasko Popa, Stanislav Wondracek, Charles Tomlinson, Marcelin Pleynet, Fernanda Pivano, Lässe Soderberg şi alţii)

Edgar Papu :

„Recunoaştem întriu-însul un impunător tezaur de inflexiuni grave, majore, adesea cutremurătoare. Dar, pentru ceea ce aş vrea să spun mai întâi, trebuie să desluşesc în prealabil că Marin Sorescu este în actualitatea noastră poetul cu cel mai larg ecou naţional şi internaţional. Acest om – (pe buna dreptate) – a gustat din plin gloria, obţinând acea cunună de lauri, râvnită de toţi barzii lumii. Şi totuşi, faptul, departe de a-1 fi ameţit i-a săpat şi mai adânc luciditatea. Acest poet, care a detestat totdeauna retorismul, realizează şi acum cât de puţin lucru e succesul pentru valorile ce ştiu să se ridice deasupra contingenţei”

---