Orfeu fără… Ţară!

0
386

Aşa cum am relatat în câteva rânduri despre câteva dintre captivantele întâmplări inter şi trans-culturale de pe agenda celei de-a 18-a ediţii a Festivalului internaţional de poezie Nopţile de poezie, recent desfăşurat la Curtea de Argeş din iniţiativa şi în coordonarea Carolinei Ilica şi a lui Dumitru M. Ion, cele cinci zile de recitaluri, de dezbateri, de colocvii şi de schimburi interpersonale s-au circumscris unui dublu şi tonic sentiment: al comuniunii creativ-culturale dintre poeţi din peste 40 de ţări, din arii lingvistice diferite, de formaţii şi de vârste diverse, cu biografii şi aventuri dintre cele mai variate.

Între cei aproape 60 de participanţi, mulţi au fost cei ce m-au impresionat, mi-au incitat curiozitatea, m-au sedus cu destinele lor particulare, nu o dată dramatice, conturând, astfel, o imagine emblematică a Poetului din lumea în care trăim şi care dă, ea însăşi, tot mai ameninţătoare semne de disoluţie şi de întoarcere la stări conflictuale din depărate vremuri.

Unul dintre aceştia este poetul şi cărturarul Khazal Almajidi, născut în Kirkuk, în Irakul transformat, în ultimul deceniu, într-un terifiant şi nemeritat teatru de război, măcinat şi acum de catastrofale conflicte interne şi internaţionale, în care sute de victime nevinovate înregistrate zilnic se adaugă sutelor de mii ale unei invazii încă nesustrase controverselor, ca şi milioanelor de refugiaţi.

Poet, eseist, dramaturg, universitar şi jurnalist de anvergură, dar mai ales un cărturar polivalent şi original, ce mi-l sugerează, prin orizontul preocupărilor şi sagacitatea studiului, pe Mircea Eliade al nostru, Khazal Almajidi mi s-a părut una dintre cele rare figuri de intelectual ce surclasează, uman şi cultural, orice criteriu etno-naţional: un veritabil uomo universale, în linia umaniştilor italieni din Florenţa familiei Medici, căci în întinsa şi atât de diversa sa activitate şi operă nu lipseşte aproape nimic din ceea ce poate antrena spiritul iscoditor şi creativ al unui poet cu vocaţie enciclopedică.

Licenţiat în filozofie, în istoria antică (desigur, predilect interesat de antichitatea sumeriană şi mesopotamiană, dar şi a celei elenistice), specialist al Evului Mediu din civilizaţia arabă), ctitor de ziare şi de reviste, coordonator de programe tv în Irakul natal, în Libia şi în alte ţări din zonă, Almajidi trăieşte de mai mulţi ani într-un exil voluntar în Olanda, unde conduce un departament de limbi şi culturi islamice la Universitatea din Leiden.

A publicat numeroase volume de poezie („Cârtiţa lui Rambo”, „Cântecele Israeului”, „Regretele anului irakian”), cărţi de teorie poetică, despre Mintea poetică şi Mintea practică, câteva zeci de piese de teatru, scenarii de filme documentare şi de lung metraj, ca şi o lungă serie de studii consacrate mitologiilor antice (sumeriene, iordaniene, biblia sumeriană, biblia babiloniană, despre zeii cananeeni, despre mitologia maldeeană, dar s-a interesat şi de mitologia românească.

Am discutat cu el, în cele cinci zile petrecute împreună în străvechea cetate a Basarabilor. Soarta propriei ţări e subiect sensibil, ocultat sub povara suferinţei; bonom, de un calm pe care numai înţelepciunea unei educaţii culturale de excepţie o poate oferi, Khazal mi-a apărut, în mod egal, asemenea unui scrib din antichitatea orientală cu setea nepotolită încă la izvoarele lumii în care fantezia era mod de a viaţă, iar mitul istorie vie a destinului uman. Un Orfeu fără… ţară? Însă nu şi un apatrid. Nu un străin de rădăcinile propriei biografii, activ încă şi azi în atâtea proiecte culturale ale Irakului într-un mistuitor proces de dezintegrare.

Cetăţean al Lumii: el ca şi atâţia alţii dintre comilitorii de la Curtea de Argeş sosiţi de peste mări şi ţări sub pagoda Poeziei ca liant al prieteniei, în care fiece act poetic individual mi-a părut un efort dramatic de re-umanizare a Terrei în derivă. Cine la cine a renunţat?/Noi la zei sau Zeii la noi!/ Noi care i-am zămislit şi i-am uitat / Sau ei care ne-au  zămislit şi ne-au uitat!, se  şi ne interoghează el într-un splendid poem.

Ne-am despărţit, într-o dimineaţă devreme sub soarele ce se ridica îmbietor de peste Carpaţii somnolând sub povara atâtor magice vârste legendare ale antichităţii getice, sub semnul unei recunoaşteri omeneşti prea-omeneşti, închizând, fiecare, în intimitatea lăuntrică, ciobul unui cristal spuzind de nevoia unei împărtăşiri ale unei identităţi pescuite în mareea diversităţii.