Proiectul unei candidaturi a Craiovei la titlul de Capitală culturală europeană pentru anul 2021 a fost întâmpinat din start de un val de neîncredere din care n-a lipsit nici ironia şi nici măcar îndoiala băşcălioasă, toate specifice defetismului locului. Încă un puseu de orgoliu al tinerei şi ambiţioasei primăriţe Lia Olguţa Vasilescu, moderatoarea unui program, temerar, de a restitui Băniei ceva din istoria ei glorioasă, supusă, cu o ambiguitate vinovată, între o mândrie exaltată şi o ignorare deseori nereţinută.
Ca „bătrân” craiovean, mărturisesc că decizia de-acum aproape doi ani m-a surprins şi a fost nevoie de ceva timp şi mai ales de câteva curajoase şi valoroase manifestări pentru ca îndoielile mele de cronicar mucalit să se prăbuşească. Şi nu invoc aici, în chip de excepţie, prestigiul Festivalului Shakespeare, un regal dăruit culturii universale. Şi nici măcar celelalte acţiuni subsumate unor generice organic setate pe tipologia manifestărilor de amplitudine măsurabile în durată şi inserate în structuri scenografice cu deschidere istoriografică, precum cea închinată, în două ediţii, voievodului Mihai Viteazul.
Privită mai din intimitatea evenimentelor rânduite într-o succesiune ameţitoare, reclamând un atribut al permanenţei, viaţa culturală a Băniei revendică indubitabil în ultima vreme un gust competitiv ce defineşte, cu o admirabilă doză de vigoare, o salutară tentativă de renovare a peisajului cultural şi artistic al bătrânei Cetăţi. Sentimentul unei descoperiri aproape insolite însoţeşte, când mintea şi sufletul localnicilor se lasă deschise, suita de manifestări pe care instituţii culturale şi artistice, altminteri prestigioase în propriul lor hram, şi le dispută într-un spaţiu de competitivitate şi de competenţă şi cu efort de o convergenţă benefică.
Străbat, cu interesul unui simplu amator de act cultural, programul actualei ediţii a Zilelor Craiovei. Surprinde succesiunea, aş zice ameţitoare, a manifestărilor, diversitatea şi varietatea publicului ţintă, care, neocolind vârstele în formare, ale copilăriei şi adolescenţei, nu exclud nici orizontul de interes al adulţilor ori al pensionarilor. Şi tuturor li se oferă, într-o distribuţie de spaţiu şi de timp ce asumă dimensiunea unei veritabile campanii, ceea ce aşteaptă şi ceea ce, probabil, nici nu mai visau, dacă definim tentativa în termenii unei restituţii evocatoare a unor pagini uitate din trecutul cultural şi artistic al urbei.
Mulţi dintre noi, cei mai vârstnici, am trăit, timp de decenii de ocultare ideologică forţată, oarecum înstrăinaţi de notabile, unele glorioase, fapte creativ-culturale ale Craiovei. Ce-i drept, nici în trecutul mai îndepărtat, orgoliul, altminteri recunoscut, al oltenilor n-a depăşit proasta condiţie a unui defetism regretabil. Tocmai de aceea, una din mizele cele mai consistente şi mai tâlcuitoare ale acestui proiect de interes european trebuie căutat în orgoliul primarului şi al tinerei sale echipe de diriguitori ai instituţiilor de profil de a ne restitui un trecut de împliniri rezonante şi, în parte, uitate, iar prin ele şansa unei revitalizări a spiritului creativ de anvergură. O minimă decenţă şi un rest de luciditate mă obligă la o recunoaştere de care, nu cu mult timp în urmă, mă îndoiam: suntem, astăzi, în Craiova, martorii unei tentative de validare şi de revalidare, într-o distribuţie selectă şi competitivă, a unui particular patrimoniu vocaţional al locului.
Căci dacă Naţionalului purtând numele marelui Sorescu îi e suficient să-şi conserve prestigiul cucerit şi consacrat, nu acelaşi lucru e valabil pentru alte instituţii. Biblioteca „Aristia şi Alexandru Aman” confirmă deja recucerirea, potenţată judicios, a perioadei directoratului delicatei poete Elena Farago. Casa de cultură realocată locului de naştere, de creaţie şi, fireşte, numelui lui Traian Demetrescu intrigă prin iniţiative şi competiţii emulând un potenţial de creaţie departe de orice filiaţie provincialistă. Filarmonica „Oltenia” şi-a extins, diversificat, şi şi-a potenţat agenda asumând deja funcţia unui reper artistic nu doar de o evidentă ţinută, profesionistă şi deschisă publicului larg, dar şi mandatară a unui mesaj european. Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri” trăieşte, astăzi, una din vârstele sale cele mai faste, prin frecvenţa, calitatea, supleţea şi diversitatea unui repertoriu „scos în stradă”. Şi în cartiere.
Şi toate astea mă obligă, ne obligă, la un gest de reconsiderare şi de repoziţionare faţă de acest ansamblu proiectiv menit a retrasa propria noastră relaţie cu Craiova în tentativa ei de înnoire şi de renaştere culturală.
