Un 8 martie special s-a petrecut în baza de operaţii înaintată Apache, Afganistan. Bărbaţii din cadrul Task Force-ului românesc au reuşit să le ofere doamnelor şi domnişoarelor din Batalionul 20 Infanterie „Scorpionii Negri” din Craiova un moment dedicat numai lor, de Ziua Femeii.Comandantul batalionului, locotenent colonelul Cătălin Jianu, a oferit în numele tuturor Scorpionilor Negri, un cadou simbolic şi o felicitare colegelor lor, mulţumindu-le totodată pentru efortul depus de ele pentru reuşita misiunilor întregii structuri aflată în misiune, departe de casă, în îndepărtatul Afganistan. De asemenea, le-a urat acestora multă sănătate, fericire şi îndeplinirea tuturor dorinţelor. Vă prezentăm în rândurile de mai jos câteva poveşti de succes a unor doamne şi domnişoare, care pe lângă tandreţe, delicateţe şi tinereţe dau de dovadă şi de curaj, cel mai important lucru când eşti plecată într-o misiune de luptă.
„Ştiţi cât doare când trebuie să-ţi faci copilul să treacă prin așa ceva?”
Caporalul Neacşu Eli, este o persoană care la o primă vedere îţi lasă impresia că este destul de timidă, ulterior, îţi dai seama că lucrurile stau cu totul altfel. Alegerea să participe alături de camarazii ei la o misiune în teatrul de operații din Afganistan a fost o decizie grea, dar necesară pentru desăvârșirea ei ca ostaş.
Este greu să rezişti departe de cei dragi… în Afganistan ?…
“Nu este greu neapărat din punct de vedere fizic, deşi nu pot descrie ca fiind ușor pentru o femeie să poarte o vestă cu echipamentul aferent de peste 20 de kilograme și o cască destul de grea. Este mai dificil să rezişti psihic fără cei dragi”
Pe cine ai lăsat acasă…cine se gândeşte astăzi ( n.r de 8 Martie) la tine ?!
„Nu mă pot abține să nu plâng în momentul în care fiul meu îmi evită privirea pe Skype, pentru a nu-l vedea cum varsă lacrimi de dorul meu. O mamă simte totdeauna lucrurile acestea. Îmi aduc aminte că în ziua premergătoare plecării mele, Darius mi-a zis că de Ziua Mamei o să cânte “Treceți batalioane române, Carpații”, pentru că la serbare el nu are către cine să se uite când va fredona melodia ”De ziua ta mămico”. Ştiţi cât doare când trebuie să-ţi faci copilul să treacă prin așa ceva? Are numai patru ani şi nu înțelege de ce mama lui nu îi mai cântă în fiecare seară înainte de culcare. Dar mi-am promis că voi recupera timpul pierdut”
Bun…şi totuşi de ce ai ales să pleci în misiune ?
“Pornind de la convingerea că nu eşti complet, profesional vorbind, până nu treci prin experienţa teatrului de operaţii şi terminând cu, de ce nu, curiozitatea pe care mereu am avut-o când ascultam poveştile colegilor ce au mai fost în Afganistan, că este o țară pe care o vezi o dată și te marchează pentru totdeauna. Fiecare patrulă încheiată cu succes îmi dă puterea necesară să merg înainte. Condiţiile din FOB Apache sunt dificile pentru bărbăţi, ceea ce le face şi mai dificile pentru noi….”
„Să ajungi aici este o adevărată provocare”
O altă doamnă, o altă poveste. Caporalul Georgiana Jianu – Plutonul Poliţie Militară. Colegii spun că are o voință, pregătire și o determinare care îți demonstrează că locul ei este acolo. Nu se află la prima misiune într-un teatru de operații, ce-i drept prima a fost cu alt specific, în Bosnia-Herțegovina.
Ce înseamnă Afganistan pentru o doamnă care face parte din Plutonul de Poliţie Militară ?
“Ca orice pilot care își dorește mereu să fie la manșa avionului și militarii forțelor terestre doresc să își testeze limitele fizice și psihice, iar acest lucru este realizabil la capacitate maximă într-un teatru de operații. Este ocazia lor de a-și pune în aplicare cunoștințele acumulate în urma nenumăratelor ore petrecute pe terenul de instrucție și în aplicații. Din punctul meu de vedere, al femei care poartă uniforma militară, să ajungi aici este o adevărată provocare. Când spun asta nu mă refer la faptul că este greu fizic, deși câteodată îmi vine să admit acest lucru. Partea dificilă vine atunci când trebuie să dovedești camarazilor tăi că și tu poți să faci aceleaşi lucruri ca și ei. Când ai reușit asta, ei capătă încredere în tine și realizează că nu ești doar o femeie în cadrul plutonului, ci un camarad pe care se pot baza în orice situaţie.”
Cu ce se diferenţiază această misiune faţă de prima, din Bosnia ?
„Aici, în special m-au sensibilizat copiii și condițiile precare în care își duc traiul zilnic. Neputința mamelor de a le oferi măcar strictul necesar este de-a dreptul dureroasă. Este trist când vezi un copil desculț prin frig, îmbrăcat sumar, ce locuiește într-o căsuță din pământ care are în loc de ușă o simplă pătură, dar este și mai trist când vezi disperarea din ochii lui, așteptând să îi oferi ceva de mâncare. Dat fiind faptul că femeile și copiii de aici au mai multă încredere și cooperează cu precădere cu militarii femei, mi-am propus ca, până la încheierea misiunii mele pe pământ afgan, să aduc cât mai multe zâmbete pe chipurile lor. În fiecare misiune de patrulare la care particip, mă gândesc la familia mea care mă susține și mă încurajează la fel cum a făcut-o de fiecare dată în viață când a trebuit să iau o decizie majoră.”
„Aici totul depinde de echipă”
Caporalul Anca Tănasie, mereu în căutare de noi provocări, și-a dorit șă-și testeze limitele proprii, participând în anul 2010 la prima misiune în teatrul de operații din Afganistan. Acum se află la cea de-a doua. Dragostea pentru simbolurile naționale i-a fost insuflată încă din copilărie dorinţa de a îmbrăca haina militară.
A doua misiune în Afganistan. Nu e puţin lucru. Ce te-a îndemnat să faci acest pas riscant şi pentru un bărbat dar pentru o femeie ?
“A fost o experiență de viață atât pe plan profesional, cât și personal. Am fost foarte ambiționată de afirmațiile colegilor mei, conform cărora este o sarcină aproape imposibilă pentru o femeie. Nu pot afirma că a fost ușor, ba chiar contrariul, dar dorința de a-mi demonstra că sunt capabilă să realizez asta, pentru că până la urmă o misiune internatională este o realizare, m-a făcut să trec peste toate greutățile. M-au ajutat foarte mult și colegii, ei au fost practic familia mea. Decizia de a participa la ceea de-a doua misiune a fost sub influența gândului că dacă am reușit la 21 de ani, de ce nu pot și la 24 de ani. Cu toate că am trecut deja prin experiență primei participări, nici acum nu este simplu.
Cum par zilele aici…
„Nicio zi nu seamană cu alta. Când îmbrac vesta antiglonț, îmi iau arma și mă alătur colegilor pentru a pleca în patrulă, sunt conștientă de pericolele la care suntem expuși și simt cum fără voia mea mă cuprinde o stare de ușoară neliniște. Atunci întorc capul, mă uit în ochii lor și realizez că numai împreună putem să trecem peste orice momente dificile care ne pot apărea în cale. Aici totul depinde de echipă. În ceea ce mă privește teatrul de operații îți definește personalitatea și te poate influența fără să îți dai seama. Din punctul meu de vedere experiențele trăite aici te maturizează și te fac să vezi viața cu alți ochi. Sunt foarte mândră de ce am realizat până acum, dar nu mă voi opri niciodată…”
