Creşterea economică anunţată de Institutul Naţional de Statistică, pe anul trecut, de 3,5%, este una de excepţie la nivelul tuturor ţărilor membre UE. Din moment ce Germania, de pildă, conform Oficiului Federal de Statistică, anunţă o creştere de numai 0,4%, iar Franţa, potrivit INSE, se consolează cu o creştere, în cel de-al patrulea trimestru al anului trecut, de 0,3%. De Italia nu mai amintim, deşi ultimul trimestru al anului trecut prevestea pentru Guvernul Letta „luminiţa” de la capătul tunelului. Remarca „agricultura ne-a ajutat mult” am observat că deranjează, inclusiv jurnalişti de o bună calitate profesională, aceştia opinând că mai curând creşterea economică e conferită de Dumnezeu decât de eforturile şi austerităţile abătute peste România. Şi da şi nu, am spune noi. Faptul că am avut un an agricol generos în 2013 este o realitate. Iar un an agricol bun într-o ţară precum România, cu un potenţial insuficient valorificat, efectiv contează. Chiar ajutaţi de Dumnezeu, adică de regimul consistent al precipitaţiilor şi absenţa intemperiilor atmosferice devastatoare, producţiile obţinute la culturile cerealiere, tehnice, legumicole, horticole şi aşa mai departe n-ar fi fost posibile fără competenţa şi strădania producătorilor agricoli. Iar un an agricol generos e preferat fără comentarii lipsite de sens unuia calic. Inclusiv Guvernul condus de Victor Ponta, fără a avea preocupări asidue în această zonă, a mimat câteva măsuri în sprijinul producătorilor agricoli, regăsite în creşterea plăţilor naţionale directe complementare (PNDC) la unitatea de suprafaţă. Că populaţia îşi doreşte creştere economică, dar şi siguranţă materială şi confort psihic, este subînţeles. O observaţie. Industria, câtă mai există, nu constituie o îngrijorare majoră a Guvernului, ca grănicer politic al dezvoltării economice şi reprezentant legitim al populaţiei, în numele căreia guvernează. Investiţiile sunt leşinate de-a dreptul, iar de investitori străini, pe care îi tot clamam cu obstinaţie până ne-au învăţat minte, nu se mai vorbeşte de-a dreptul. Am văzut, de fapt, că şi guvernul francez invită cu maximă curtoazie investitorii străini. Numai că aceştia aparţin, în actualul context economic, cu predilecţie ţărilor emergente. În frunte cu China. Şi ajungând aici, să reamintim de discuţiile purtate la Bucureşti, cu prilejul vizitei premierului chinez, Li Keqiang, şi a delegaţiei care l-a însdoţit, de doleanţa unor importuri masive de carne de vită. Chinezii s-au arătat interesaţi să cumpere 500.000 de vite, 15 milioane de oi şi 10 milioane de porci. Ministrul român de resort, Daniel Constantin, a dat asigurări că „suntem capabili” de o asemenea ofertă năucitoare. Şi s-a aşternut tăcerea. De atunci nu s-a mai pomenit, ar fi şi culmea!, altele fiind grijile Guvernului, după cum vedem, de înţelegerile pe acest palier cu partea chineză, interesată în egală măsură şi de importuri de preparate lactate. Abia în aceste zile operatorii din industria alimentară s-au arătat interesaţi să exporte carne în China, dar potrivit Memorandumului de înţelegere privind sănătatea animală şi siguranţa alimentelor. Să revenim. Cu alte cuvinte, faptul că „a mers” anul trecut agricultura, contribuind decisiv la creşterea economică, nu poate fi decât un deziderat atins. În absenţa oricărei filosofii economice. Interesul pentru acest domeniu economic, ramură poftim, care ne-a adus în mileniul III, rămâne unul derizoriu. O agricultură teafără, cu industrii de procesare a materiilor prime, ne-ar scuti de multe spaime, care zdruncină nu doar Uniunea Europeană. Cu condiţia ca laissez-fair-ul să fie abandonat în favoarea legiferării. Adică a implicării ferme a statului.
