În pericol cu toţii sau despre o profeţie în act

0
386
Citeşte mai mult

Dacă, totuşi, nu pot fi negate, atunci trebuie acceptat un fapt verificat şi verificabil, anume că nu toate coincidenţele sunt la fel. În viaţa de zi cu zi, ne lovim de întâmplări, unele dramatice, altele insignifiante în consecinţele lor, pe care ne grăbim să le taxăm sub semnul coincidenţei. Al întâmplării, în care e intricat şi norocul, fiindcă nu degeaba latinii îl numeau pe acesta din urmă cu polisemanticul fortuna în care includeau şi „soarta”.

La cincizeci de ani de la moartea lui John Kennedy, un săptămânal italian a consacrat ieri întreaga ediţie acestui eveniment considerat unanim o piatră miliară a istoriei recente a lumii; fără a angaja niciun comentariu din prezent, L’Espresso, căci de acesta e vorba, a pescuit din zilele tragediei de la Dallas mărturiile şi alegaţiile propriilor săi jurnalişti şi colaboratori ce-au şi-au scris atunci opiniile, în priză directă la nenorocita întâmplare, de la Milano, de la Roma, dar majoritatea din SUA. Unul dintre aceştia, un faimos jurnalist, azi printre cei câţiva seniori ai profesiunii din Peninsulă şi din lume, Furio Colombo, era, la data asasinatului, un apropiat al familiei Kennedy, căreia avea să-i consacre, ulterior, studii şi lucrări de notorietate şi audienţă.

Coincidenţa mai sus denunţată abia acum se profilează. În aceeaşi lună, noiembrie, dar în noaptea de 2 spre 3 şi doisprezece ani  mai târziu, la Ostia, pe plaja de lângă Roma, avea să fie ucis Pier Paolo Pasolini, scriitor, jurnalist şi cineast genial. Nu voi intra în cazuistica acelei crime. Ca şi în cazul celei din Dallas, din 22 noiembrie 1963, şi aceasta continuă să intrige şi să alimenteze tot felul de scenarii, de ipoteze. De curând, ex-premierul Romei, Walter Veltroni, jurnalist şi scriitor el însuşi, cerea public magistraturii redeschiderea dosarului, reluând mai vechea ipoteză a unui asasinat politic. Argumentul său avea la bază descoperirea, în aparenţă nesemnificativă, câtorva zeci de pagini ale romanului „Petrolul” al lui Pasolini, publicat postum, chiar la peste două decenii după moartea sa, pagini care fuseseră sustrase din manuscris. Fireşte că, în temeiul legii, manuscrisele şi lucrurile victimei au intrat pe mâinile Poliţiei şi ale serviciilor secrete. De aici, motivaţia intervenţiei lui Veltroni.

Şi, iarăşi, spiriduşul coincidenţei  ne iscodeşte de prin alte unghere. Martor al tragediei de la Dallas, din 1963, Fulvio Colombo avea să fie şi printre ultimii care l-au văzut pe Pasolini, în ziua de 1 noiembrie 1975, într-un bar de la Roma, căruia i-a luat şi ceea ce avea să devină ultimul interviu al scriitorului. Însă şirul coincidenţelor continuă. Interviul avea să apară în cel de-al doilea număr al suplimentului „Tuttolibri” al cotidianului torinez „La Stampa”, ce depăşise propriul record de tiraj, de 500 de mii de exemplare. Cu câteva săptămâni în urmă, un prieten intelectual italian în vizită la Craiova, mi-a lăsat în cutia poştală chiar paginile interviului din acel tiraj din 7 noiembrie 1975, cu interviul intitulat profetic „Siamo tutti in pericolo” (inutilă traducerea). Jurnalistul îşi însoţea atunci interviul cu o notă în care relata câteva detalii, ele însele încărcate de mister. Odată terminată înregistrarea convorbirii, întrebat ce titlu i-ar plăcea, Pasolini a spus că nu îl interesează, îi lasă jurnalistului libertatea de a-l alege. Însă, după câţiva paşi, se întoarce şi-i dictează titlul „Siamo tutti in pericolo”.

Şi încă nu-i totul. S-au scris, nu numai în ţara sa, despre Pasolini şi despre sfîrşitul său tragic sute de studii, opinii, zeci de cărţi, în care varianta care a şocat cel mai mult a fost aceea a unui fel de act de exorcism din partea victimei înseşi: cu alte cuvinte, Pasolini şi-ar fi înscenat propria moarte. Şi au apărut şi argumentele pe post de depoziţii: cel puţin în trei locuri din opera sa (într-un poem din tinereţe, într-o pagină de roman şi într-o scenă a unui film, Pasolini anticipează, în detalii şocante, ceea ce i se va întâmpla peste ani.

Fireşte, iarăşi zeul ştrengar ori demoniac al …coincidenţelor şi-o fi vârât coada şi aici. Însă dacă reiterăm că dovezi asemănătoare au fost găsite şi evocate, chiar şi în aceste ultime zile, şi în cazul asasinatului lui Kennedy, argumentul coincidenţelor nu poate eschiva o altă şi tulburătoare lovitură. Şi dacă, contrar liniei „dialectic-iluministe” ce ne ghidează în toată modernitatea noastră, Istoria e mult mai debitoare …coincidenţelor decât credem şi decât putem demonstra?