Iată evocarea marelui poet la despărțirea de marele său prieten Mario Luzi
Vasco, atât de iubit şi atât de uitat
Cineva îşi va fi amintit – printr-o memorie oficială – că azi, 12 ianuarie, are loc a zecea aniversare a morţii lui Vasco Pratolini. Aşa este, sunt zece ani de când Vasco a murit. Într-o dimineaţă de ianuarie de-acum zece ani, Cecilia mi-a telefonat spre a-mi comunica ştirea şi să mă întrebe dacă aş fi putut cinsti memoria sa la înmormântarea de la Porte Sante, cimitir exclusiv şi rezervat pe colina Florenţei, la San Miniato a Monte. A fost, mi-a zis, o dorinţă a lui… Dorinţa aceea a fost satisfăcută.
Anul următor s-a ţinut, la Florenţa, un congres asupra operei lui Pratolini. Mă aflam departe şi n-am putut participa altfel decât in extremis. Am vorbit prin nişte însemnări, înregistrarea n-a fost grozavă şi chiar şi însemnările s-au pierdut. Însă amintirea despre Vasco pe care o inserasem în mărturia mea era emoţionantă şi n-am vrut s-o pierd. De aceea am fixat-o în această pagină pe care o regăsesc azi. Ea este, prin urmare, amintirea unei amintiri, asemenea celei despre atâtea întâmplări şi cazuri comune din trecutul nostru şi din trecutul altor persoane şi al povestirii lor.
Mă văzusem puţin, la lungi intervale, cu Vasco, în ultimii ani. Ştiri indirecte, dar exacte şi, aşa cum auzeam, triste, de la prieteni comuni, mai ales, de la Elio Fiore şi de la Sandro Paronchi. Cu toate acestea, nu eram deloc pregătit la şocul vederii lui atunci când, în primăvara lui 1987, m-am trezit cu el în faţă la Taranto. Acolo ne nimerisem, el câştigător al premiului cu acelaşi nume, iar eu ca membru al juriului ce i-l acordase în unanimitate. Nu credeam că o să vină personal să şi-l ia: însă o încordare de voinţă şi de sfidare orgolioasă a suferinţei îl împinsese, cu asistenţa şi sprijinul Ceciliei şi Aureliei, să urce într-o maşină ca să ajungă până acolo. Nu era doar un premiu, era şi o festivitate în onoarea sa, nu voise să lipsească. Glasul şi dicţia se resimţeau, fireşte, de pe urma stării fizice generale, dar mintea îi era vie şi a fost posibil să se aşeze la masă şi să ne vorbească puţin prin rumoarea adunării şi a localului. Gândul obsesiv de a da un sens şi o justificare trecutului său fusese constant în el în anii aceia. Încă era puternic, îmi dădeam seama, cu toate acestea mi s-a părut că subiectul, atunci, îi consemna un fel de detaşare. Şi părea ocupat cu gânduri cu totul diferite. De ce fel? Îl întrebai atunci când îmi ceru să mă duc la el, în strada Fleming, în timpul uneia din vizitele mele romane, fiindcă voia să-mi vorbească. O dorinţă ce s-a împlinit scurt timp după aceea într-unul din chinuitoarele, gravele mesaje ce-i fusese dat să le traseze cu mâna sa.
Discuţia, pe care vag o intuiam că ne-ar fi implicat într-o reexaminare nu doar critică, ci şi cu inima deschisă, a anilor noştri petrecuţi împreună, a experienţelor noastre simultane, dar inegale, n-a avut loc. M-am dus, însoţit de Elio Fiore acasă la el, dar starea sa n-a permis în dimineaţa aceea nici o discuţie mai serioasă. Doar privirea sa încrucişându-se cu a mea s-a deschis spre o înţelegere irealizabilă. Atunci doar? Ori pentru totdeauna? Am rămas în dubiul acelei amânări, dar am primit şi reciproca uşurare a înţelegerii dintre noi, aproape ca şi când acordul ar fi substituit conversaţia ratată. Puţin după aceea a venit sfârşitul.
E într-adevăr prea puţin pentru o existenţă plină, bucuroasă şi chinuită precum cea a lui Vasco Pratolini; dacă ea n-ar fi trecut în mare parte, nu doar ca spirit, ci şi ca aderenţă sensibilă şi concretă la lucruri, la oameni, la oraşe, şi în opera sa şi din ea n-ar reveni la noi. E greu de imaginat un autor mai amestecat şi mai implicat în propria ambianţă încât aceasta să devină într-un sens adevărat şi literal propriul element.
Dispoziţiile omeneşti ce-au favorizat această însufleţită concretizare de la Il quartiere la ”Cronache di poveri amanti” şi la ”Metello” et., au produs o puternică şi caldă reciprocitate cu cititorii săi şi mai ales cu concetăţenii ce l-au iubit, mai mult îl păstrează şi acum în suflet. Opera sa pare azi eclipsată, sper doar temporal, totuşi, în uitarea aproape generală, este prezent cel puţin în şcoli şi în repertoriile istoriografiei noastre comune. Însă în afecţiunea şi în gustul florentinilor pot depune mărturie că opera sa n-a cunoscut amurguri.
