În ciuda atâtor semnale înregistrate în ultimii ani, abia acum lideri şi cancelarii europene, dintre cele mai pretenţioase, realizează cu îngrijorare pericolul ca apropiatul scrutin europarlamentar să trimită la Strasbourg nu numai euro-sceptici, ci anti-europeni declaraţi. Şi furioşi. De teapa celor ai lui Marie Le Pen şi ai Frontului său Naţional. O afirmă, într-un interviu recent pentru Le Nouvel Observateur, însuşi preşedintele francez François Hollande, după ce un sondaj comandat de acelaşi cotidian parizian a plasat „naţionaliştii” frontişti pe locul întâi în preferinţe.
Îngrijorări au venit şi dinspre Bruxelles, prin vocea preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, care invoca populismul ca principală cauză a acestei schimbări de opţiune.
Oricât de ciudat ar părea, îngrijorările faţă de viitorul Europei unite sunt nu doar tardive, circumstanţiale şi sezoniere, legate adică nemijlocit de apropierea unui nou scrutin, ci şi superficiale, marcate de acelaşi formalism al unei gândiri cantonate într-un autism care ar avea nevoie de cu totul altfel de abordări: în orice caz, mai ancorate în realităţile, particulare şi deopotrivă comune, cu care se confruntă fiecare dintre ţările membre.
Trebuie spus că, în fapt, asistăm de câţiva ani buni la un întreg proces de slăbire a europenismului, iar explicaţiile nu trebuie căutate neapărat în afara complexului decizional, ci chiar în nucleul său cel mai „tare”, acolo unde, în locul unui pragmatism raţional, s-a instalat, încă de prin anii 90, un susţinut şi contraproductiv fenomen de mitomanie.
Chemarea în primă instanţă, cu mijloacele unor discursuri eminamente „propagandistice”, la o subscriere dată ca axiomatică la un europenism văzut ca o binefacere pe temeiul unei fatalităţi n-a făcut decât să elibereze încă şi mai mult spaţiu de manifestare a contestatarilor; care, să fie cât se poate de limpede, nu mai sunt astăzi exclusiv acei „naţionalişti” impenitenţi şi agresivi, de teapa celor din Frontul d-nei Le Pen, ori a „leghiştilor” italieni.
„Frontul”, ca să rămânem în aceeaşi distribuţie lexicală, s-a extins şi încă vertiginos şi, ceea ce este mai simptomatic, include acum un proces considerabil de „nemulţumiţi”, „revoltaţi”, „protestatari”, „indignaţi” fără ideologii ori revendicări de ordin electoral, fără interese doctrinare şi fără ambiţii de accedere la Putere.
La Bucureşti şi în alte importante oraşe din România, protestele acestea, tratate cu o păcătoasă indiferenţă de către clasa politică în ansamblul ei, ar trebui nu să alarmeze în acelaşi mod pompieristic ce-i face să tresară acum, în preajma unui nou scrutin, pe unii lideri europeni, ci să oblige la un act responsabil de evaluare a unui traseu şi a unui traiect – cel european – care acuză un blocaj pe care nicio ipocrizie discursivă nu-l mai poate ignora.
Un astfel de proces evaluator ar evidenţia, spre exemplu, un fapt de o importanţă capitală în înţelegerea crizei europene, în fond o supra-criză, peste cea economică, de natură politică, „europeană”, de care principalii actori nici nu vor să audă: clivajul dintre membrii, unii mai… egali decât ceilalţi, ca să nu mai vorbim de parti-pris-urile „familiale”, deseori făţişe, cu un efect al relativizării, forţate şi gregare în acelaşi timp, în planul pretinsei solidarităţi de… sistem.
La urma urmei, aşa cum se poate constata din pieţele răsculate, tocmai lipsa unei solidarităţi reale şi efective – între clasa politică şi societate, între diriginţi tot mai autişti şi „elevii” uimiţi de nepregătirea „pedagogilor” lor , între cei puternici şi cei slăbiţi – şi a lipsei unui dialog susţinut de realităţi şi de principii sunt, acum, cauzele unei rupturi survenite atât la nivelul… statal cât şi la cel continental instituţional.
