Peste puţin timp, guvernarea USL va păşi, dacă va şi depăşi o stare conflictuală evoluând irevocabil spre un război fratricid, către al doilea an al unui executiv instalat, în cel mai legitim joc al democraţiei. Pe măsură ce momentul se apropie, tensiunile din interior cresc vertiginos şi alimentate în mare parte de o competiţie a orgoliilor pe care o trădează atât lejeritatea cu care sunt declanşate şi întreţinute cât şi retractările şi „împăcările” cu o frecvenţă derutantă. S-a ajuns în punctul în care o simplă divergenţă de opinie formulată dimineaţa să capete dimensiunea unui rechizitoriu până seara, pentru ca în următoarea zi să se stingă sub magica formulă a unei… reconcilieri, puse, de obicei, pe seama unei „neînţelegeri”.
Cum fenomenul e deja curent chiar şi în interiorul guvernului – miniştrii ce se contrazic pe aspecte esenţiale, negând, din necunoaştere ori din prostie, prevederi ale unui proiect legislativ ce se dovedesc, doar peste câteva ceasuri, „corecte” –, orice act de evaluare a administrării Puterii nu poate ignora suspiciunea prezenţei simptomelor unei grave maladii. Una care, ca în atâtea altele gestionate de medicină, nu poate fi vindecată, eradicată fără a nu identifica, explora, analiza şi elimina cauzele care au generat-o. Iar o atare întreprindere, departe de a fi uşoară, e blocată în chiar mobilul declanşării ei de două realităţi, una mai nocivă decât alta.
Întâia, intrată deja în etiologia „învingătorului”, este cea numită popular „beţia succesului”: stare euforică prelungită, uneori chiar până aproape de momentul prăbuşirii, atunci când părăsirea corăbiei, „bete” şi ea, a Puterii devine iminentă, caracterizată prin disfuncţii ale capacităţii de raţionare şi de relaţionare, alienarea de realitatea, aşa-zicând, reală, opusă celei artificial create de plutonul de linguşitori care, numai spre a-şi satisface stăpânul, schimbă albul în negru şi viceversa; şi cu cât beţia e mai prelungită, supralicitată de scorul fabulos al partidei, cu atât şi mahmureala va fi mai lungă. Şi generatoare de complicaţii necesitând terapii suplimentare.
Cea de-a doua cauză – ori serie cauzală – consistă în incapacitatea de a activa, menţine şi întreţine un set de principii şi măsuri cu un grad de coerenţă inviolabil. Şi acest lucru ţine, în egală măsură, de actul de comunicare – cu totul diferit de la Opoziţie la Putere – şi, ca o simplă consecinţă, evitarea cu orice preţ a bâlbâielilor, ambiguităţilor, jumătăţilor de adevăr, mai ales atunci când între principalii actori ai Guvernării un contract al sincronizării discursurilor ori nu există, ori nu funcţionează.
Ceea ce se observă fără niciun efort în spectrul actualei Puteri, dincolo de disputele ce capătă cu fiecare zi forme penibile ale unor păruieli abia acoperind viruşii unor orgolii prosteşti, este risipirea, cu o inconştienţă impardonabilă, a cotei de încredere ce i-a secondat şi facilitat victoria. Un fel de autodafè, o sinucidere voluntară. Şi, astfel, tare mă tem că nu vom ieşi nici de această dată din proasta logică a politicii dâmboviţene de aproape un sfert de veac, caracterizată printr-un joc al alternanţei la putere în care cele două fronturi în confruntare îşi schimbă, din patru în patru ani, poziţia, nu în baza vreunui program ori a vreunei strategii, ci exclusiv datorită uzurii la guvernare. E, până la urmă, simptomul cel mai grav poate, acela care radicalizează şi strada şi care se traduce, cu o tonalitate crescândă, prin recuzarea clasei politice în ansamblul ei. O realitate, aceasta, ale cărei riscuri, pentru cine mai gândeşte lucid în Ţară, depăşesc, de data asta, aranjamente de culise. Fiindcă, dincolo de o clasă politică, oricât de compromisă şi oricât de neperformantă, nu se află decât haite de profitori, cel mai adesea cu vocaţii totalitariste. Sau, dacă dorim, alt fel de talibalism. Fie şi cu false motivaţii… creştine.
