Câte ceva despre spiritul oltenesc…

1
121

Nimeni, exceptându-l pe Petre Pandrea, în a sa lucrare „Portrete şi controverse”, şi mă gândesc la Dumitru Drăghicescu cu a sa „Psihologie a poporului român” – carte de referinţă – apărută pe la 1907, sau Neagu Djuvara, în scrierile sale mai recente sau care au mai fost, n-a reuşit să surprindă atât de inspirat, de autentic şi mai ales de convingător ceea ce numim spirit oltenesc. Plecând nu doar de la propria percepţie, altminteri aproape extrem de corectă, cât de la studiul unui antropolog german Kretschmer „Structură trupească şi caracter”. Şi spunea Petre Pandrea că, psihologic, olteanul se caracterizează printr-o anumită francheţe. Are figură destinsă, e lipsit funciarmente de perfidie, asta spunem noi, neînsemnând că nu poate să o dobândească, e agresiv şi robust, optimist, lăudăros, muncitor şi expansionist. Pendulează între tipul speculant şi cel speculativ. Iar dacă ar fi să ne alegem blazoane, „ar trebui să ne luăm cobiliţa şi alături de aceasta să punem şi «Pasărea măiastră»” a sculptorului Constantin Brâncuşi, ca dorinţă de perfecţiune şi de ideal, fiindcă oltenii nu uită natura practică. Specificitatea sociologică oltenească rezidă în „pasta omogenă a masei umane sălăşluitoare” şi „fenomenul migratoriu”, Oltenia „făcând export organizat de oameni”. Evident, mulţi de reală valoare, neputându-se disocia de apelativul “oltean”. Ceea ce recomanda Petre Pandrea că ar fi de dorit să nu uităm este „Pasărea măiastră”, acea pasăre care se găseşte „într-o tainiţă a sufletului, într-un cuib al inimii”. Ea este un „testemoniu sacru” şi înseamnă aspiraţia arzătoare spre infinit, spre bine, spre adevăr, spre iubire, caritate şi spre frumos. Este „însăşi icoana spiritului tânăr, pururea creativ”. Reamintind că Oltenia este „un sediu real al artei moderne”, prin patru reprezentanţi incontestabili – A. Macedonski, T. Arghezi, Gib I. Mihăiescu şi Constantin Brâncuşi, purtător al unui echilibru derivat din înţelepciune şi caracteriologie clasică olteană – cărora, i-am adăuga noi, şi pe Marin Sorescu, pentru descătuşarea dintr-o convenţionalitate discutabilă şi, de ce nu, pe Adrian Păunescu, dincolo de toate păcatele de sorginte politică, un poet talentat şi nicidecum un accident pitoresc al spiritului balcanic, fără a-l uita pe Constantin Rădulescu-Motru din Butoieştiul Mehedinţiului care, prin filosofia lui, exprimă cu fidelitate o latură a sufletului şi metafizicii oltene. Dar câţi oameni de valoare, adevărate repere morale şi profesionale, a dat Oltenia şi gândul îmi zboară, nu ştiu de ce, la această minune a medicinei care este prof. univ. dr. Irinel Popescu. Pentru Petre Pandrea, cazul lui Constantin Brâncuşi, a cărui operă nu poate fi înţeleasă – devine chiar incomprehensibilă – fără apartenenţa la provincia sa natală, situaţia sa socială, el fiind realmente un studiu de caz didactic, al intelectualului eclozat dintr-un neam de ţărani moşneni, adică ţărani cu stare şi pământ moştenit, ajuns în boema pariziană a timpului spre a oferi pilda glorioasă a unui geniu des-ţărat, „retras pe insula pe care se află turnul de ivoriu al unui estetism zis decadent”. Şi iată ce povestea marele sculptor din copilăria sa, lui Petre Pandrea: „Am plecat de la 11 ani, pe jos, din Hobiţa Peştieni (…) la Craiova am intrat ca băiat de prăvălie, pentru procopseală. Ai observat că la noi, în Oltenia, cuvântul procopseală are altă semnificaţie? Că-nseamnă muncă din greu? Că la Bucureşti procopseală este sinonimă cu învârteala. În Capitală este un termen peiorativ. Te-ai gândit la morala oltenească? La Craiova am fost băiat de prăvălie la restaurantul Spirtaru, din faţa gării. Am stat 6 ani şi munceam câte 18 ore zilnic. La ceasurile 3 de dimineaţă mă sculau birjarii cu ciocănitul codiriştii de la biciuşcă în uşa odăiţii unde dormeam. Veneau pentru muşterei la trenurile matinale şi cereau, înainte de a pleca încărcaţi cu pasageri, să-i servesc cu cremvurşti calzi, pelin rece şi hrean iute. Am făcut Şcoala de meserii din Craiova şi Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Pentru a învăţa în Capitală mi-am vândut partea de moştenire de la părinţi, Radu Brâncuşi cred că s-ar zvârcoli în mormânt de ruşine şi indignare, că le-am făcut neamul de râs”. Fireşte, spiritul oltenesc nu este un passe-partout sau apogeul spiritului independent. De altfel, când prea mulţi independenţi se strâng laolaltă interesele intră în conflict. Iar spiritul oltenesc conţine, inevitabil, şi elemente contradictorii. Nu se poate trăi nutrindu-te doar din această apartenenţă genealogică, poate invidiată de alţii, că aici a fost întotdeauna inima ţării. Rămâne problema meritelor personale, a împlinirilor şi eforturilor personale. Spiritul oltenesc este un combustibil energizant, dar nu şi o instanţă legislativă, pentru tot soiul de derbedei grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au de-a face. El este însă o realitate.

 

1 COMENTARIU

  1. E prea putin spus despre spiritul oltenesc. Si daca tot ati inceput, si daca detineti informatii, continuati sa scrieti.

Comments are closed.