Nu împărtăşesc opinia, larg răspândită pe scena publică, potrivit căreia problema câinilor maidanezi, cu tot ceea ce a generat în ultimele câteva săptămâni, ar fi o biată diversiune menită a ne sustrage de la chestiunile arzătoare la ordinea zilei. În acelaşi registru cu cea a Roşiei Montane, ea reprezintă cu certitudine o realitate şi, prin urmare, are nevoie de o rezolvare. Urgentă ori nu, ăsta e deja un alt discurs.
Iubesc câinii, mărturisesc de la început: fără fanatism şi, deci, fără ipocrizie. Dacă printre cele mai percutante dintre amintirile copilăriei mele, petrecute la ţară, cea a câinelui alb, botezat de mine… Florea, este printre cele vii şi recurente, lucrul acesta ar trebui să mă sustragă din cercul vreunei ambiguităţi.
Acum câteva luni, din cauza unor transformări în ogradă, m-am văzut obligat să-i găsesc o gazdă temporară lui Max, câinele pe care mama sa mi l-a lăsat, aş zice „cu limbă de moarte”, drept moştenire. Clipele când ea s-a stins, refuzând mâncarea şi indicându-mi, cu privirea resemnată a sfârşitului pe care-l aştepta, mă iscodesc şi acum, la mai bine de cinci ani, aproape cu aceeaşi forţă de sugestie cu care retrăiesc momente similare cu persoane foarte dragi ce nu mai sunt în această lume.
Revenind însă la soarta câinilor de-acum legiferată, cu concursul instanţelor politice şi juridice ale Ţării, nu mă pot sustrage, la rându-mi, fără riscul unei complicităţi vinovate, de la actul unei luări de poziţie. Şi, în egală măsură, fără un alt risc, mult mai pervers, acela de a fi catalogat, în tonul cu un singur sens pe care dezbaterea însăşi îl degajă, fie duşman al bietului animal, fie un fanatic iubitor al lui: alb ori negru, ori una, ori alta. Ca şi când înţelepciunea străveche şi atestată cotidian de propria-ne existenţă că adevărul e mai totdeauna pe la mijloc ar fi o butadă demnă de ignorat.
În consecinţă, cred că ecuaţiei bipolare oameni şi câini, ce pare să fi confiscat întreaga dezbatere (personal aş fi preferat sintagma lui Llosa, Nobelul peruan, „Oraşul şi câinii”, fiindcă, la o analiză atentă e îndoielnică funcţionarea legii în mediul rural), i-ar fi de preferat „NE(oameni) şi (NE)câini”, exact în structura lexicală pe care o propun. Să mă explic.
Aşa cum există, pe urmele aceleiaşi înţelepciuni milenare, oameni şi ne-oameni, există şi câini şi ne-câini. Este inutil să intrăm aici în analize mai savante, psihologice, sociologice etc. Mult mai utilă, întrucât la îndemână, este tranşarea făţişă, fără menajamente a acestei disocieri: ca agent al neomeniei, individul, autosuspendat din orice orizont al mântuirii, va continua să întrupeze şi să practice ofertele Răului, de la sperjur şi înşelăciune până la crimă. Că n-ar fi unicul vinovat (chiar şi cu scuza sorţii şi a circumstanţelor, mobilurilor etc., vezi cazul clinic al Raskolnikovilor dostoievskieni!) e cu totul altceva. Cert e că, fiinţe trăind în imediata vecinătate a omului – şi a ne-omului – căruia, nu-i aşa, nu degeaba îi este şi cel mai bun prieten, câinele este, la rându-i, distribuibil în categoria negativă a propriei sale rase. Oricât de amendabilă, disocierea de mai sus are, cel puţin la o primă evaluare, un resort comun: instinctul. Omul pradă instinctului este, schimbând ceea ce e de schimbat, un câine, iar faptul că e aşa o confirmă mai bine decât orice apelativul de ocară intrat în limbajul comun: nu fi câine, eşti un câine de… om!
Însă de-abia de aici intervine dilema cea mai dificilă: fiindcă dacă ne-omul nu e desemnat juridic nimicirii, ci supus unor acte punitive cu scopul precis formulat al reintegrării sale sociale, soarta, prevăzută de noul act normativ, îi neagă orice şansă. Iar dacă ne-omului i-a lipsit educaţia, dispreţul ori indiferenţa familiei, a societăţii, ne-câinele, adică maidanezul, abandonat ori ivit, fără voia sa, printre oameni şi ne-oameni, i se refuză orice şansă: mai precis, una care să-i stea în… puterea sa, iar nu în puterea altora.
Aici mi se pare că se închide un cerc, vicios, desigur, în care însă cruzimea aşezată indistinct în sarcina adepţilor deciziei legislative interferează, aiuritor, cu ipocrizia unor iubitori sinceri ori doar interesaţi ai bietelor animale. Cei dintâi sunt chemaţi, prin statut, să ofere o soluţie la o problemă mai mult decât reală, ceilalţi să-şi strige, fie şi cu sinceritatea unei iubiri, protestul. Puţini, totuşi, cei dispuşi să accepte că, aşa cum spuneam, adevărul e, undeva, pe la mijloc. Un mijloc pe care, atât cât reuşesc să-mi dau seama, există cu adevărat, nu atât în litera legii, cât în spiritul ei. Şi nu voi repeta aici o aserţiune prea mult abuzată în dispută cum că viaţa unui om valorează mai mult decât orice. Fiindcă uneori cea mai nenorocită dintre explicaţii îşi ia ca suport exact acest ambiguu, fantomatic chiar, orice.
