Hotărât lucru, în absenţa multor satisfacţii şi împliniri, nu avem niciun motiv să ne plângem că de plictiseală: societatea noastră are resurse, ascunse prin pliurile atâtor maladii ce continuă s-o macine în absenţa unor remedii de substanţă, de ne ţine ocupaţi până peste cap cu un nesăţios repertoriu de întâmplări generatoare de dispute, multe dintre acestea sortite aceleiaşi inutilităţi ca sindrom al unei buimăceli din care nu reuşim să ieşim.
De câte zile, disputelor în jurul proiectului Roşia Montană şi a celui privind soarta maidanezilor li s-a adăugat încă una: cea a torţionarilor vechiului regim, identificaţi, graţie unor circumstanţe cumva neaşteptate şi, printr-o focalizare mediatică difuză, extinsă şi, mai mult, transformată într-un subiect tare. Câţiva jurnalişti, dar nu numai ei, s-au şi grăbit să vadă în acest început de nou cruciadă un fel de (altă) tentativă de deturnare a atenţiei dinspre problemele reale ale societăţii spre aspecte marginale.
Cu siguranţă, nu este aşa: crimele de orice fel n-ar trebui în nicio împrejurare uitate şi, cu atât mai puţin, nejudecate. Nici nu mai interesează aplicarea sentinţelor: ca în cazul odioşilor şatrapi nazişti, şi aici judecata este obligatorie. Şi imperioasă: juridic, dar mai ales moral; şi nu mai puţin în numele unei ordini a omenescului tot mai ignorate şi, câteodată, cu bună ştiinţă negată ori batjocorită. De parcă, abia încheiat un secol al ororilor ce-au clătinat din temelii edificiul unei Istorii clădite pe fundamentul speranţei, cât timp bunăstarea şi dreptatea luaseră drumul nefast al unei mitografii prea de tot îmbălsămate, compromiţând aşteptările unui viitor mai bun.
Torţionarii descoperiţi acum prin apartamente imune la trecutul lor abject au dus şi continuă, sub acoperământul unui anonimat pe cât de nemeritat pe atât de salvator pentru ei, o viaţă liniştită, lipsită de griji, la adăpostul unor pensii neruşinate şi întru nimic justificate. Suferă de amnezii suspecte, îşi descoperă şi îşi inventează maladii cu o precipitare suspectă şi, lucru cel mai grav, în locul unei minime recunoaşteri a unor vinovăţii, se autoproclamă un fel de … salvatori: nişte „infirmieri” pe timpul prigoanei din obsedantul deceniu îngrijindu-se de condiţia precară a celor cărora le fuseseră desemnaţi călăi.
Cu siguranţă, campania de demascare şi de judecare – corectă, cu instrumentele juridice ale unui stat de drept şi al unei societăţi democratice – nu trebuie oprită, ci mers până la capăt. Mai ales că abia în acest nou context, apare mai limpede cât de pompieristic, fals, denaturat, gregar şi pur propagandistic a fost acel „Proces al comunismului”, comandat de Traian Băsescu şi „instrumentat”, în clar-obscurul cvasi-conspirativ al unor birouri ale unui regim sedus exclusiv de a-şi asuma, cât mai formal posibil, atributul de anticomunism de care ştia cu precizie că nu-i era organic propriu.
Într-o altă partitură a societăţii noastre încă în tranzit, pe un traseu despre care ştim tot mai puţin către ce ne poartă, îmi îngădui să aşez categoria… interlopilor. Aşa, confuză semantic şi abil folosită în bătălii nescutite de caraghioslâc, în ţarcul ei îi trec pe îmbogăţiţii la comandă, întreprinzători şi antreprenori de carton, profitori belferi şi oportunişti de vocaţie. Distribuiţi pe căprării, servind grupuri de interese, mai mult ori mai puţin obscure, sunt pretutindeni: de la consilii de administraţie până în Parlament. Însă grosul e risipit, mai camuflat ori nu, prin reţele de afaceri majoritar oneroase, smulgând, pe măsura propriul sistem de relaţii, porţii generoase din patrimoniu ţării, atât cât a mai rămas din el.
Arătoşi, purtători de burţi hlizite de sub veşminte de firme, mai tot timpul surâzători, norocoşi clienţi ai unei lumi în plin proces de dezabilitare, maeştri ai jocurilor de culise, ei n-au convingeri: nici politice, nici morale. Uneori, nici măcar valorile familiale nu le mai spun mare lucru: când nu divorţează pe sezoane, sunt ocupaţi cu oblăduirea, prin mijloacele pe care le-au exersat cu ei înşişi, odraslelor care cad victime tentaţiilor mafiote, nu o dată de natură penală.
Un calificativ îi uneşte pe torţionarii de ieri şi pe interlopii de azi, plăcerea perversă cu care, de pe poziţiile lor lugubre, ne sfidează: primii cu neghioaba pretenţie de bravi slujbaşi ai unui stat al prigoanei şi al crimei generalizate, ceilalţi cu insolenţa de a ni se prezenta drept nişte… stâlpi ai noii societăţi pe care şi-au anexat-o fără niciun pic de pudoare.
