Era funciarmente tenace. Dârz în orice împrejurare. Aproape încăpăţânat când îşi susţinea punctele de vedere, ca inginer constructor. Şi „la partid”, de Partidul Comunist este vorba, când era chemat în faţa şefilor ierarhici, vorbea la fel. Convins că în meseria lui de constructor nu prea avea ce căuta „îndrumarea de partid”. Se obişnuiseră toţi cu el, mai ales că avea cuvânt. Dacă se angaja la o treabă o ducea la capăt, în termenul stabilit. Aşa erau vremurile. Dotat cu o putere de muncă realmente neobişnuită, punctual ca un ceas elveţian, când făgăduia ceva, ducea la îndeplinire. Până în 1984, a condus şantierul 3 Craiova, cu sute de angajaţi, pendinte de trustul de construcţii industriale. După care a devenit directorul brigăzii 3 Craiova din cadrul antreprizei Turceni. Şi-a legat numele de mii de apartamente construite în Craiova, de construcţia tramvaiului, Romtelecomului, Oltcitului, drumuri, etc. Marin Lungu, fost primar al urbei, şi încă bun primar, până la „întâmplarea cu vânătoarea din noiembrie 1987”, care eclipsa evenimentele de la Braşov, cu doar o săptămână înainte, mi-a vorbit despre toate acestea. Din anul 1990, a condus SC General Comi. Ca specialist, era nu destoinic, aşa erau mulţi ingineri constructori, cât poate fără egal. Era o competiţie şi între „constructori”. La o privire, spunea cum trebuie procedat din punct de vedere tehnic pe orice şantier din subordine, tot la o privire spunea direct, fără vorbe de prisos, ce credea despre cel care urma să îl angajeze, şi la o a doua privire spunea, mai exact diagnostica, ce gândea despre ritmul de lucru pe orice şantier. Ca să folosesc o expresie vetustă, ştia cum trebuie lucrat cu oamenii din subordine. Deşi avea o vorbă abrazivă, îşi iubea meseria şi, mai ales, subordonaţii. Devenise, în pofida atâtor şi atâtor dezamăgiri, care traversează pe oricine într-o viaţă de om, convins de utilitatea lui socială. L-am cunoscut, paradoxal, graţie fotbalului, fiindcă, la un moment dat, s-a trezit lovit şi de patima asta, fiind cooptat în ceea ce se numea „secţia de fotbal” a Universităţii Craiova. Era perioada fastă. Era consultat la transferuri, la colectarea de fonduri, la cheltuirea acestora, oricum nu prea se lua o decizie „fără ştirea lui Bică”. Nu îl informa Cornel Stroe, o făcea Ion Rinderiu şi invers. Deşi uşor nu era de convins, în tot felul de demersuri, mai ales că avea un patriotism local exacerbat, fiind de loc din Secu. „Chemaţi-l pe Victor Bică!” devenise un clişeu. După 1990, pe fondul suflului revoluţionar, nu a ezitat o clipă să îl angajeze la General Comi pe Vasile Bulucea, care fusese o vreme primar şi preşedinte al Consiliului Popular al judeţului Dolj. „Lăsaţi-mă dracului în pace cu comuniştii voştri. Pentru mine a fost om!”, spunea când se referea la „nea’ Vasile”. Uneori părea excentric, alteori patetic, dar îşi juca rolul. Într-o împrejurare, tot după 1990, s-a încăpăţânat, că altfel nu se poate spune, şi l-a adus în Craiova pe Ion Radu, fost prim-secretar al Doljului şi apoi ce a mai fost prin CPEx. L-a dus inclusiv la stadionul „Ion Oblemenco” să îl vadă lumea şi nu a fluierat nimeni, spunând aceleaşi vorbe: „O fi fost prim-secretar, dar a fost om cât a lucrat în Dolj”. Greşea, nu greşea, prin imprudenţă, nu îl interesa şi proceda cum îi dicta propria conştiinţă. Fireşte, nu a fost un sfânt, ăştia sunt unde le este locul, cum ne asigură biograful lor. Dar şi-a iubit urbea prin fapte, deşi multe dintre acestea s-au uitat. La vârsta de 74 de ani, Victor Bică s-a prăpădit, după o suferinţă prelungită şi poate ceea ce va mai dăinui o vreme, în planul amintirilor, va fi baza sportivă „Constructorul” din Lunca Jiului, cu istoria ei învolburată. Şi, evident, construcţiile de care îi este legat numele, deşi pe cine mai interesează astăzi. Dumnezeu să îl odihnească în linişte şi pace, că a făcut, într-o viaţă de om, destul bine prin părţile locului.
