O insolită „scrisoare (din Himalaia) contra războiului”

0
72

Tiziano TerzaniNotă

Continuăm, cum am promis, publicarea „Scrisorii din Himalaia” a jurnalistului şi scriitorului Tiziano Terzani, o analiză lucidă şi gravă a lumii de azi ce continuă, la aproape cincisprezece ani de la publicarea ei să incite la reflecţie şi la căutarea căilor Păcii nu doar la nivelul cancelariilor încremenite în retorica diplomatică, ci al fiecăruia dintre noi, sfătuiţi de autor să ne regăsim, în intimitate, calea spre ordinea interioară în ansamblul celeilalte Ordini, universale, în numele Armoniei cosmice de care, uitând-o ori ignorând-o, depinde însuşi destinul Terrei şi al umanităţii în ansamblul ei.

 

Ce-i de făcut? (V)

În Himalaia indiană, 17 ianuarie 2002

Cu toate studiile mele occidentale, eu a trebuit să vin în Asia spre a-l descoperi pe Ashoka, unul dintre personajele cele mai extraordinare ale antichităţii; unul care cu trei veacuri înaintea lui Hristos. la apogeul puterii sale, tocmai după ce adăugase un alt regat marelui său imperiu ce se întindea din India până în Asia Centrală, îşi dă seama de absurditatea violenţei, decide că cea mai mare cucerire e cea a inimii omului, renunţă la război şi, în atâtea limbi vorbite atunci în stăpânirile sale, pune să se cioplească în piatră edictele acestei etici a sa. O placă al lui Ashoka în greceşte şi aramaică a fost descoperită în 1958 la Kandahar, capitala mulahului Omar din Afganistan, acolo unde şi-ai făcut tabăra puşcaşii marini americani. O alta, în care Ashoka vesteşte deschiderea unui spital pentru oameni şi pentru animale, e azi la intrarea  în Muzeul Naţional din Delhi.

Chiar mai mult decât în afară, cauzele războiului se află înăuntrul nostru. Sunt pasiuni ca dorinţa. spaima, nesiguranţa, lăcomia, orgoliul, vanitatea. Încet-încet trebuie să ne eliberăm de ele. Trebuie să ne schimbăm atitudinea. Să începem prin a lua deciziile care ne privesc şi care îi privesc pe ceilalţi în baza unei mari moralităţi şi a unui mai mic interes. Să facem mai mult ceea ce e drept, în loc de ceea ce ne convine. Să ne educăm copiii să fie cinstiţi, nu vicleni.

Să reluăm anumite tradiţii de corectitudine, să ne reluăm în stăpânire limba, în care cuvântul „dumnezeu” a devenit azi un fel de obscenitate şi să ne revenim să spunem „a face dragoste” şi nu „a face sex”. Până la urmă, şi asta marchează o mare diferenţă.

E clipa de a ieşi la vedere, e momentul de a ne implica pentru valorile în care credem. O civilizaţie se întăreşte cu determinarea sa morală mult mai mult decât cu noi arme.

Mai ales trebuie să ne oprim, să ne facem timp spre a reflecta, să medităm în linişte. Deseori ne simţim neliniştiţi de viaţa pe care ne-o facem, ca omul care fuge înspăimântat de umbra sa şi de bufniturile propriilor săi paşi. Cu cât fuge mai mult, cu atât îşi vede umbra stându-i îndărăt; cu cât fuge mai mult, cu atât zgomotul paşilor săi devine mai puternic, până când se opreşte şi se aşează la umbra unui arbore.

Să facem aidoma.

Văzute din punctul de vedere al viitorului, acestea sunt zilele în care e posibil să se facă ceva. S-o facem. Câteodată fiecare pe cont propriu, câteodată toţi împreună. Aceasta e o bună ocazie. Drumul e lung şi adesea încă totul de inventat. Să-l preferăm pe cel al urâţeniei ce ne stă în faţă? Ori pe acela, mai scurt, al extincţiei noastre?

Prin urmare. Călătorie plăcută! Atât în afară cât şi înăuntru.