Marți, 28 august 2018, a plecat dintre noi, la vârsta venerabilă de 92 de ani, într-o lume mai bună și mai senină, distinsa și nobila doamnă, Florentza Georgetta Marincu, ultima descendentă a familiei Marincu, familie nobilă din sudul Olteniei, ce a dăruit atât de mult societății românești(material cât și spiritual).
S-a născut pe 9 noiembrie 1925 în Calafat, oraș pe care l-a iubit atât de mult, ca pe un paradis al copilăriei sale de care nu s-a despărțit toată viața și în care revenea în fiecare an cu aceeași bucurie. Tatăl său, George Marincu a fost un admirabil filosof cu un prestigios doctorat la celebrul profesor Wilhelm Maximilian Wundt de la Leipzig, diplomat, secretar de stat și mai ales patriot. Cu toate că i s-a propus să rămână în Germania la Leipzig, ca profesor la catedra de Filosofie, a ales să se întoarcă acasă și să pună umărul la construcția României Mari. În 1926, la vârsta de un an, doamna Florentza Marincu a fost botezată de către fostul prim-ministru al României, Constantin Argetoianu și Ioan Petrovici, ministrul învățământului în guvernul Goga, prieten cu George Marincu, încă de la Leipzig.
Mama sa, Georgeta Marincu, absolventă a Conservatorului din Paris era fiica boierului Dimitrie Arssenie, grec din insula Myconos, unul dintre ctitorii Bisericii Grecești din Calafat (o remarcabilă operă de artă). Destinul a fost crud, căci la vârsta de 12 ani, în 1937 a rămas orfană de tată, privindu-l pe patul de spital, înconjurat de soldați, fără să aibă voie să-l imbrățișeze pentru ultima dată (o moarte suspectă, încă neelucidată…se pare că fusese eliminat la comandă de forțe ce luptau împotriva României Mari!). În 1940, la 15 ani a rămas orfană și de mamă fiind nevoită să supraviețuiască în această situație. După război, când își pierduse ambii părinți a fost anchetată de Securitate pentru a obține toate informațiile posibile despre tatăl său, George Marincu, ce luptase împotriva bolșevismului. A fost dată afară din Facultatea de Drept precum și din postul de inspector pentru învățământul special din cadrul Ministerului Învățământului, din cauza faptului că era ”fiică de mari moșieri și exploatatori ai poporului”, fără să i se mai dea posibilitatea de a putea lucra, de fapt era condamnată pe viață, într-o pretinsă libertate. Luni și ani de zile, ne povestea cum a supraviețuit mâncând doar pâine cu marmeladă. Această condamnare pe viață în așa zisa libertate, în loc să o îngenuncheze, paradoxal a făcut-o și mai puternică, nu și-a pierdut credința și a avut timp suficient să scrie. S-a căsătorit cu distinsul inginer constructor Willy Marincu, verișorul său primar,absolvent al Liceului Militar D.A Sturdza din Craiova, unul dintre cei mai importanți specialiști europeni. După perioada bolșevismului de până în 1965, Ceaușescu a început să colaboreze cu Occidentul pentru a primi ”clauza națiunii celei mai favorizate”, necesară industrializării masive a României. Astfel, au început să se redeschidă porțile de colaborare cu Europa Occidentală și S.U.A. . Inginerul Willy Marincu, renumit pentru capacitatea sa, a condus prin Arcom, șantiere în Viena, Munchen, Turnu Măgurele, Cernavodă, etc.. Patronul celei mai mari firme de construcție din Germania, i-a oferit un contract cu o sumă fabuloasă, iar când doamna Florentza Marincu a fost invitată să-și spună părerea personal, la Munchen, a mărturisit că nu poate părăsi România, pentru că ”are niște bătrâni (mătușa și unchiul) de care trebuie să aibă grijă acum la bătrânețe și mai are niște morminte ale părinților și bunicilor de care nu se poate despărți”. Patronul firmei germane a rămas siderat, pentru că o asemenea nobilă doamnă i-a dat un răspuns de neînțeles pentru el.
Târziu, prin 1986, doamna Florentza a reușit să se angajeze ca bibliotecară la Centrala Nucleară de la Cernavodă, unde a tradus sute de volume din limba franceză atât de necesare pentru bunul mers al Centralei. În această perioadă, în care nu i s-a dat voie să lucreze de către regimul comunist, doamna Florentza Marincu a scris fără să publice câteva cărți emblematice pentru literatura română, amintind în acest sens: ”Cioburi de istorie” (peste 2000 pagini), o veritabilă saga a familiei Marincu într-un context european al României de după războiul de independentă la 1877-1878; „Cantacuzini și Brâncoveni” (peste 1000 pagini), un roman istoric, care de curând și-a înălțat aripile ca un vultur de strajă al conștiinței noastre naționale.
Debutase de copil, la 12 ani, cu ”Legenda betelii” în „Universul copiilor”, publicație condusă de Nicolae Batzaria, iar singurul ziar rămas din acea perioadă timpurie va fi depus în sala Marincu din Muzeul de Artă, ”Palatul Marincu” din Calafat.
Doamna Florentza Georgetta Marincu, ne învață într-un mod aparte și inconfundabil să descoperim rădăcinile puternice ale românismului autentic, care nu vor decât un strop din lacrima noastră pentru a renaște din seva lor marii stejari care să ne arate ce înseamnă onoarea, respectul, istoria, tradițiile, cioburile de istorie, cantacuzismul și brâncovenismul…
Spiritul veșnic și tânăr al autoarei m-a făcut să întreb, dacă nu cumva am de a face cu o ”nemuritoare”, căci timpul trecea pe lângă domnia sa fără să lase urme, sporindu-i mai mult originalitatea și spiritul creator. În luna septembrie a anului 2015, la împlinirea vârstei de 90 ani, la palatul Marincu din Calafat, ctitoria și donația unchiului său, Ștefan Marincu, autoarea prin tenacitate și eleganță a realizat o întreagă secție de istorie, de care se bucură toată comunitatea. Astăzi, Calafatul și Craiova plâng plecarea distinsei și nobilei doamnei Florentza Georgetta Marincu, către eternitate.
Cu speranța revederii la marele banchet din Împărăția Spiritului!
Ionuț Adrian Pătularu, director Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Grigorie Teologul”, Craiova
