Despre nişte morţi anonime

0
134

Moartea unui singur om – scrisese cândva Geo Bogza – e o palmă dată umanităţii în întregul ei. Chiar şi o moarte aşazis „naturală”, dacă în acest adjectiv ni se refuză dreptul, altminteri la fel de natural, la veşnicie, fie ea doar simplă metaforă a transcendenţei.

Cândva, prin alte trecute vremuri, căzute sub pecetea unei taine haine, privită în faţă, cu neverosimila cutezanţă a acceptării unui destin căruia îi erai doar martor, moartea se retrăgea ruşinată lăsând îndrăzneţului un loc în Istorie: minimă compensaţie, însă nu mai puţin meritată. O îndreptăţire la glorie de care postmodernitatea aceasta hazlie ne ţine departe. Acelea erau vremuri ale eroilor: dispărute ele sau negate; scoşi şi actorii lor din Memoria anonimă şi încarceraţi, ca o a doua moarte, prin hrisoave îndurând asaltul mucegaiului. Azi, într-o geografie cu graniţe anulate de o comunicare în simultaneitate, moartea capătă forme ale unei crime continue, mai anonime şi mai sordide ca nicicând. Se moare secundă de secundă, sălbatic şi umilitor, fără vreo urmă ritualică, ca într-o vânătoare fără reguli sau o „cruciadă” halucinantă, cu instigatorii pretutindeni şi ucigaşii nicăieri.

Mai ieri, într-o singură noapte, s-au înregistrat 400 de victime între refugiaţii nord-africani şi arabi pe vase hodorogite ale unor cărăuşi ai morţii prin apele ionice. Am privit, stupefiat, preţ de un minut cât un ev mediu, înşirate pe nisipul unei plaje siciliene, grămezile de carne ale unor ţânci scoşi, se poate spune, de sub tutela vreunuia din Dumnezeii în numele cărora se fuge, se ucide, se moare. Scenele şi imaginile se repetă, ameţitor, pe un traiect în care bătrânul nostru continent devine, într-un trist alambic, paradis, purgatoriu şi infern: ori rai, ca un visat terminal de destin, sau iad, cu moartea alături, în călătorii ce par nişte caricaturi ale anticilor argonauţi cu sensurileinversate.

Cineva făcea, într-o exemplară pagină publicistică reacţionând la crimele din jur, mai ales la cele cu substraturi „statale”, derobând de răspundere agenţii impropriu desemnate secrete, o oportună, dar tocmai de aceea acuzatoare, distincţie între „morţi” pretins eroice, prin natura lor, puţine, şi morţile, infinite – şi cotidiene – arondate anonimatului. În prima categoria ar intra nişte militari ucişi pe un front, mai puţin ori deloc al lor, cum se spune deopotrivă de nefericit, la datorie; în cealaltă, a anonimilor, bătrâni, femei şi, îndeosebi, copii, prunci iviţi la lumină, victime tăcute şi în absolute nevinovate ale unor constrângeri ale sorţii, ori, şi mai năucitor, întâmplate în calea unui gând hrăpăreţ al satrapilor conflictelor ce brăzdează de la un capăt la altul planeta.

Circulă în media un video cu atacul aproape tâlhăresc al unui militar israelian asupra unei copile palestiniene de vreo 15 ani: imagini terifiante, în faţa cărora raţiunea oricărui ins cu capul încă pe umeri se suspendă. Şi, cum explicaţiile, atunci când survin, totu şi, se dovedesc mai crude chiar decât fapta, rămâne să ne reflectăm, fiindcă ignorăm s-o facem, nu atât asupra suferinţei victimei copile, ci asupra absenţei ei de partea militarului agresor.

Şi el, de fapt, tot victimă. Şi, probabil, al cărei resort nefast al unei tragedii fără limite nu ne instigă, suspendat, cum e, în spatele unor decidenţi sustraşi oricărei culpabilităţi. Şi nu neapărat şi nu totdeauna… anonimi.