Ce (ne) facem cu limba română?

0
141

Dintre toate obsesiile lui Ion D. Sîrbu lăsate nouă drept moştenire cam nemeritată, aşa cum din nefericire se poate constata, cea care m-a intrigat mai mult în numeroasele discuţii pe care am avut norocul să le întreţin cu domnia sa a fost îngrijorarea sa faţă de soarta limbii române. Rare au fost circumstanţele în care, cu o vădită iritare dublată de o patetică alură pedagogică, să nu fi deplâns şi incriminat ceea ce i se părea a fi fost atunci un proces de degradare a limbii noastre. Cu neatenţia, bag seamă acum, mai curând a inocenţei vârstei juvenile, îi plasam critica şi îngrijorarea de atunci aproape exclusiv pe seama hulitei „limbi de lemn”, pe care presa oficială şi televiziunea de stat aproape o standardizaseră. Fraze, elocuţiuni, paragrafe întregi, îmbălsămate cu un fel de fervoare absolut ineptă şi, în consecinţă, de o consistentă gratuitate restrânseseră, abuziv şi deopotrivă ridicol, registrul limbii noastre condamnate astfel la un fel de nemeritată recreaţie.

Îmi dau însă seama abia astăzi, oripilat de starea degradantă în care a ajuns limba noastră, că disperarea lui I. D. Sîrbu conserva în ea şi ceva profetic. Modul în care se scrie şi se vorbeşte astăzi, profitând de cea mai proastă accepţiune a libertăţii de expresie, este nu doar regretabil: este aproape un delict, aşadar pretabil la o acţiune în instanţă.

Să ne înţelegem bine. Există două paliere ale realităţii, la fel de dramatice: unul e cel al celor care, prin poziţie publică ori prin profesiune, se cuvin judecaţi pentru dispreţul faţă de limba naţională; ei sunt, în principal, slujbaşi ai statului, de la parlamentari la aleşi locali, de la magistraţi la jurnaliști, ca să nu mai vorbim de dascăli, indiferent de specialitatea pe care predau. Celălalt nivel e cel al celorlalţi cetăţeni care, oricât ar părea de paradoxal, poartă o culpă minoră, fiiondcă, îndeobşte, ei sunt contaminaţi, lingvistic, ca şi moral, de cei cărora, delegându-i să-i reprezinte, în consideră …modele. Mulţi dintre aceştia din urmă nu doar că n-au, totdeauna şi în mod egal, acces la un examen de testare privind acurateţea limbii, ba nutresc cu tărie convingerea că erorile crase pe care le aud vor fi intrat în chiar norme.

Intervin, apoi, alţi factori perturbatori, care ţin, de data asta, de mahala, cu toată geografia, morală ţi in/civică a acesteia: înjurătura sadea, arţagul unor „VIP”-urişti şi „VIP”-uriste scăpate, parcă, direct din budoar pe sticlele unor televiziuni angajate într-un fel de „Daciadă” a prostiei şi a derizoriului înscris într-un nefericit gust al destrăbălării. Am, uneori, deznădăjduita senzaţie că, dacă maidanul va fi dispărut cumva din realitatea cartografiata a oraşelor, el s-a mutat cu totul în locuri de maxim interes public. şi, vai, educaţional: în parlament, în studiouri media, pe imense scene cu pretenţii artistice, însă rareori atestate, ba chiar, din păcate, şi în amfiteatre academice. Cât despre internet şi de cosmica sa ofertă de …cazare, ar fi de adăugat doar că, îndeosebi acolo, s-ar putea măsura, mai exact ţi mai convingător, cât de profund nefericită poate deveni proasta  înţelegere  a libertăţii. De exprimare, în acest caz, dar nu numai. Există, mi se pare, o distanţă legendară între ocara cu care străbunii noştri ştiau să decoreze limba română şi înjurătura pe care unii urmaşi ai lor scăpaţi prin sitele mai rare ale educaţiei o exhibă ca pe o etichetă de …castă. Între una şi alta, adică între ocară şi înjurătura sadea se cască prăpastia dintre savoarea, cea adevărată, a unei limbi şi dejecţia, nu a ei, ci a unor „violatori” declasaţi de la un elementar bun simţ.