Din nou CCR. Testul suprem de logică şi moralitate

Rolul Curţii Constituţionale este acela de a fi garantul supremaţiei Constituţiei. Activitatea sa este de „justiţie constituţională”, nemijlocit inclusă în controlul constituţionalităţii. Până aici lucrurile sunt clare. Premergător referendumului de demitere a preşedintelui Traian Băsescu, CCR a suprins prin Decizia 731/10 iulie 2012, conform căreia referendumul devenea valabil „dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor incluse în listele electorale permanente”. Impunerea acestui prag electoral, văzut de mulţi ca un scut de protejare a preşedintelui, îndelung comentat, era justificată prin faptul că demiterea trebuia să fie aprobată de cetăţeni cu majoritatea voturilor valabil exprimate. Cum deciziiile CCR, prin supremaţia lor, se circumscriu prevederii constituţionale „nimeni nu e mai presus de lege”, ne aflăm într-o situaţie fără precedent. 7,2 milioane de români (87,52%) au votat „Da”, adică anti-Traian Băsescu, şi doar 11,15% (943.031) împotriva demiterii, adică „Nu”. La o participare la vot de 46,23%. Asta în condiţiile unui boicot anticonstituţional promovat cu îndârjire de PDL şi Traian Băsescu, în mod public şi ostentativ, strategie electorală care a perturbat procesul de votare. Judecătorii CCR nu pot ignora dimensiunea copleşitoare a votului anti-Băsescu şi nici boicotul declarat public, care a golit de conţinut tocmai Decizia nr.731/10 iulie 2012. PDL a renunţat la fandarea cu fraudarea, dar nu şi la cea cu „lovitura de stat”, lustruită inutil şi riscant pentru imaginea ţării, de propagandişti exersaţi. Mutilarea esenţei democratice a referendumului prin îndemnul adresat cetăţenilor să nu vină la vot şi invalidarea referendumului din lipsă de cvorum ar conduce la instalarea unui preşedinte deligitimat şi şubred prin cele peste 7 milioane de voturi împotrivă. În absenţa votului nu există legitimitate şi nici legalitate. Cine a stat acasă l-a votat pe preşedinte, este un raţionament realmente ilogic, ca şi acela că „românii au respins lovitura de stat a USL”. Să ne intre în cap, atunci, că CCR a validat „lovitura de stat”, acceptând organizarea referendumului. Imprevizibilul e maxim. Aberaţia a dat în halucinaţie. O ultimă problemă repusă pe tapet este următoarea: câţi români cu drept de vot mai suntem. Raportarea statistică se face la o populaţie de 18.292.514 cetăţeni cu drept de vot, care există doar în scripte şi s-a avut în vedere la alegerile locale. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. În comunicatul Comisiei centrale de recensământ (octombrie 2011) asupra rezultatelor provizorii se menţionează o populaţie nerecenzată de circa un milion de persoane. La recensământul populaţiei din martie 2002, opinează Vasile Gheţău, cadru universitar la Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti, specialist în statistica populaţiei la Direcţia Centrală, expert şi cercetător al Centrului demografic al ONU din România, populaţia de 18 ani şi peste poate fi estimată la valoarea rotunjită de 17,5 milioane. Fără ca această cifră să prezinte o certitudine. Ne aflăm pe nisipuri mişcătoare şi CCR trebuie să analizeze acum noul context în care a avut loc referendumul, conceput spre a fi invalidat. Cu alte cuvinte, CCR se află, din nou, la testul de logică şi moralitate. Din punctul de vedere al taberei USL, referendumul trebuie validat „din toate punctele de vedere”, iar din punctul de vedere al PDL trebuie invalidat, în desconsiderarea celor peste 8 milioane de votanţi. Referendumul de duminică, dincolo de toate ingredientele de rigoare, inclusiv absenteismul deloc de neluat în seamă, grav prin componenta lui civică – interpretat arbitrar – adânceşte falia socială la o manieră riscantă. Pe scena politică, de asemenea, se întrevăd nori negri. Şi o reîntoarcere la Palatul Cotroceni a preşedintelui suspendat, în desconsiderarea votului masiv de împotrivire, chiar seamănă a lovitură de stat.