Am conturat, într-un articol precedent, fizionomia, în plină derulare, a unei reale şi ambiţioase metamorfoze pe care o etalează în ultima vreme instituţiile culturale ale Băniei. În ciuda oricăror rezistenţe cârcotaşe, specifice, din nefericire, mentalului locului, largul evantai de manifestări înscrise şi împlinite în această ediţie a „Zilelor municipiului Craiova”, ce se va încheia mâine, sub semnul sărbătorii, de tradiţie şi impact internaţional, a copilăriei, nu cred să aibă vreun precedent în istoria oraşului şi, îndrăznesc să afirm, nici în trecutul, mai îndepărtat ori mai recent, al altor comunităţi urbane ale Ţării.
De luni, când s-a dat startul acestui ambiţios program, în care varietatea şi aplombul profesionist, craiovenii au fost martori şi beneficiari, trăind cu o intensitate ce le-a restituit un orgoliu aproape uitat temperatura actului cultural-artistic sub semnul unei competiţii între instituţii resuscitate parcă dintr-un anonimat nefericit.
Explicaţia – n-am nicio îndoială – trebuie căutată în plusul de ambiţie, dublat de un elan de cutezanţă, pe care, asumat într-un program taxat la vremea cuceririi mandatului mai degrabă pur utopic, primarul în funcţie al cetăţii şi echipa sa de tineri manageri l-au activat şi l-au făcut, astfel, posibil. Ştiu că voi fi bănuit, ba chiar taxat, de partizanat. Însă realitatea mă confirmă.
Zeci de ieşiri la rampă, într-o paletă care n-a exclus niciuna dintre formele obişnuite şi legitimate ale actului cultural şi artistic, s-au succedat, într-un ritm alert, cu efort şi disponibilitate, cu vocaţia şi cu harul unor protagonişti sedaţi, ei înşişi, de bucuria creaţiei şi de harul dăruirii. O noutate nu doar pur şi simplu lăudabilă, ci şi insolită, ca să nu spun admirabilă în tâlcul mai ascuns, a reprezentat-o aria de cuprindere a întregii geografii a Băniei: cartiere şi chiar zone limitrofe istoriceşte predate abandonului, edilitar dar şi cultural, şi-au primit, de această dată, o meritată cotă de interes.
Mâine, aşadar, vom trăi, cu toţii, în pofida vremii capricioase şi, sper, tocmai de aceea mai decişi să ne sustragem, astfel, sfadelor şi intemperiilor politicii autohtone încă şi mai macerate de gustul capriciosului, finalul acestei săptămâni străbătute de mirajul actului creativ al artiştilor noştri. Iar acest final, deloc întâmplător, prin urmare investit programatic cu cota unui imens şi excepţional pariu, îl va constitui spectacolul grandios cu Carmina Burana, depăşind, prin natura sa intrinsecă pe care o implică geneza, istoria, arealul de semnificaţii, sacrale şi muzicale, dimensiunea unui eveniment obişnuit.
Nu mă îndoiesc că tributul de efort, de imaginaţie, de inteligenţă şi de mobilizare depăşeşte mult capacitatea noastră evaluatoare, ca beneficiari ocazionali. Şi, mă oblig, în acest context, făcându-mi o necesară mea culpa, să relev, fie şi în chipul acesta sumar şi oarecum incidental, adevărul că Opera Română craioveană trăieşte azi vârsta sa cea mai fastă. Fastuoasă. Îmi amintesc, pe post de martor oarecum implicat în calitate de cronicar jurnalistic, momentele, îndrăzneţe dar şi pline de obstacole, marcate de neîncredere, dar şi de un entuziasm generos, ale ctitoririi acestei instituţii cu aproape patru decenii în urmă. Au fost, apoi, anii operetei, cu artişti de import, unii de indiscutabilă anvergură, cu „împrumuturi” pasagere pentru vreo stagiune ori pentru vreun spectacol, cu plecări ori cu abandonuri supuse atâtor circumstanţe, în parte imprevizibile.
Azi, Opera din Bănie, inteligent şi organic manageriată, cu un colectiv într-o necontenită competiţie cu propriul potenţial, îmi pare a-şi revendica locul meritat, nevisat ori doar visat cu ani în urmă, printre cele mai prestigioase instituţii de profil din ţară.
Şi, pentru ca un astfel de discurs să se sustragă unor reticenţe cârcotaşe ce nu vor susceptibil, cum mă predau, de a mi se imputa un patriotism local partizan, deschid această acoladă de la Carmina Burana, de mâine, din Piaţa Mihai Viteazul, la aşteptatul spectacol teatral al magicianului Robert Wilson cu anunţata sa ispravă Rinoceros ionesciano-mondială, hărăzită, ca printr-un mirabil hazard, să confere Craiovei încă un certificat, magnific, de loc în care cultura şi arta îşi găsesc, în sfârşit, un atestat internaţional patentat.
