Cel Bun şi cel Rău faţă cu „natura umană”

0
122

mondo-headerSemiologul şi reputatul teoretician francez de origine bulgară, Tzvetan Todorov, recent plecat într-o indefinibilă lume a umbrelor, relua, cu exact zece ani în urmă, o temă mai veche a gândirii occidentale, dar a cărei actualitate, dată fiind perenitatea sa, e mai stringentă decât oricând. Tema, în fapt, un fel de ecuaţie a cărei rezolvare, oricât de simplă, încă le mai dă de cap tuturor, savanţi, logicieni, umanişti ori simpli cetăţeni dedicaţi – cât tupeu!? – lecturii: e vorba de natura umană, mai precis de identificarea resorturilor ei mai profunde, în contextul şi el multisecular, de a distinge şi, la o adică, a opta între natură şi cultură. Această natură umană, consideră Todorov într-un studiu mai complex şi mai articulat, e expresia care pare de a fi participat la naufragiul general al pompoaselor abstractizări moştenite din trecut. De unde interogaţia sa nelipsită de un nucleu polemic dacă nu cumva naufragiul n-ar aparţine tocmai unor atari abstractizări. Dezbaterea asupra naturii umane e departe de a se fi stins, iar actualitatea ei n-a scăpat de confruntarea între cele mari, ambele „greşite”, în măsura în care aleg factorul disociativ exclusivist, cea a lui Montagne, potrivit căruia „totul e cultură” şi cea a lui Diderot care susţine, în opoziţie, că „totul e natură”.

Că pentru Montaigne cultura era redusă ori confundată cu ceea ce el numea consuetudine, mai pe româneşte, „obişnuinţă” şi, încă şi mai nimerit, „nărav”, n-are cine ştie ce relevanţă, dacă e scoasă din cele două planuri pe care moralistul francez le desemnează: cel al individului, ca persoană, şi al omului ca specie. „Uzanţa – respectiv obişnuinţa, năravul, adaug eu – ne ascunde adevăratul chip al lucruriilor”, ea nefiind altceva decât o mască sub care se ascunde adevăratul chip al lucrurilor. Într-o astfel de perspectivă nici nu e cine ştie ce dificultate în a decela o întreagă gamă de consecinţe negative prezente în raportările noastre la lume. Şi la semeni, ca şi la ,lucruri. Căci năravul, acea obişnuinţă pe care Montaigne o aroga culturii ca suport al umanului, e asemenea unui tiran care ne-a încarcerat simţurile şi judecata.

Trecând la cea de-a doua linie de percepere a umanului, prin Diderot, adică la un secund uz al „naturii umane”, adică la expresia conceptuală „totul e natură”, intrăm, ne asigură Todorov, în spaţiul moralei, mai exact al fundamentelor acesteia, mai ales în contextul unei conştientizări a pluralităţii civilizaţiilor şi, deci, a valorilor morale ca atare. Întrebarea vizează acum cauza pentru care diferitele societăţi nu au aceleaşi principii relative la morală. Cea mai la îndemână explicaţie – şi aş adăuga aici că, în fond, presupune o întoarcere la Montaigne şi consuetitudine – este în a considera pur şi simplu că valorile mele sunt cele mai bune din lume, dispreţuindu-le pe cele ale celorlalţi.

Faptul că, într-o confruntare acerbă cu identificarea unei „mai bune judecări a lucrurilor”, Diderot pare a găsi, încă de-acum aproape două veacuri, un răspuns ceva mai raţiona, atunci când afirmă că „Tu nu vei justifica obiceiurile Europei cu cele din Tahiti, nici, drept urmare, pe cele din Tahiti cu cele din ţara ta: e nevoie de a găsi o regulă mai sigură…”. Unicul răspuns de o actualitate certă era deci cea a identificării unui ideal universal. Mai precis spus, soluţia s-ar afla în a întemeia „morala pe raporturile eterne ce subzistă între oameni”.

O judecată până la urmă validă, însă prea puţin eficientă şi urmată, aplicată şi fondantă a regulilor Lumii de azi.

Fiindcă, scriind în îndepărtatul 2002 despre poziţia lui Tzvetan Todorov faţă de atacul Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001, savantul francez nu ignora problema totalitarismului ca matrice a răului din lume. Numai că, încă de atunci, tentaţia sa era orientată tot spre binomul dintre Bine şi Rău, adică dintre Cel Bun şi Cel Rău.

Iată ce susţinea atunci Todorov:

Totalitarismul secolului XX a murit, susţine Todorov, şi nu există riscul ca el să se întoarcă, nici în timpul generaţiei noastre, nici în cea a copiilor noştri şi nici măcar în cea a nepoţilor noştri. Aceasta nu înseamnă că nu există noi pericole, chiar şi mai mari. Eu nu cred în sfârşitul istoriei. La întrebarea dacă Bin Laden şi kamikazii săi nu ne duc înlăuntrul unei idei totalitare, Todorov răspunde că nu, fiindcă nu e acţiunea unui stat, ci a unui grup de indivizi fără stat ce atacă cu succes cel mai puternic stat al lumii. El crede că mai degrabă decât cu scenariul lui Orwell din “1984”, evenimentele de la 11 septembrie i se par mai aproape de acelea ale lui Ian Fleming din serialul cu James Bond în care miliardari megalomani atacă lumea spre a o stăpâni. În plus, adaugă cărturarul parizian, nu există elemente de totalitarism şi pentru că ele ar apar în condiţiile unui stat ce-şi subjugă proprii cetăţeni, pe când terorismul musulman ţinteşte la cetăţeni aflaţi la mare distanţă. Tema cea mai fierbinte a dialogului e generată de ideea ultimei cărţi a lui Todorov ce stipulează pericolul unei “tentaţii a binelui”.

Iată cum îşi defineşte autorul această idee:

“Este tentaţia de a te considera încarnarea binelui şi de a acţiona cu certitudinea că ai un drept moral să te impui altora. S-a întâmplat cu Irakul şi cu Iugoslavia. Şi chiar cu 11 septembrie. Nu întâmplător preşedintele Bush a vorbit imediat de luptă a binelui împotriva răului folosind aceiaşi termeni cu ai teroriştilor islamici. Acelaşi maniheism şi aceeaşi tentaţie a binelui. Eu cred că democraţiile ar trebui să evite să impună binele: în istorie victimele acelora care au crezut că au întrupat binele sunt mult mai numeroase decât cele ale răufăcătorilor”.

Todorov nu credea în soluţiile decise de comunitatea internaţională în Kosovo şi în Iugoslavia, spre exemplu. El susţinea că se impunea mai curând ajutorul dat Opoziţiei spre a-l învinge pe Miloşevici, iar nu bombardamentele. Adică exact aşa cum s-a întâmplat, dar din păcate abia la sfârşit. Fiindcă, argumentează el, raţiunea războiului contra Iugoslaviei a fost blocarea curăţeniei etnice, iar rezultatul de acum este exact pe dos, adică potenţarea acesteia. Potrivit filosofului, nici un stat democratic nu are dreptul să intervină împotriva unui stat totalitar pentru a-l obliga să devină democratic. Ar fi exact aceeaşi tentaţie a binelui ce sfârşeşte prin a semăna răul. El repetă însă că nu-l scandalizează ideea de a ajuta, prin mijloace paşnice, forţele democratice să preia puterea într-un stat totalitar şi crede că acesta ar fi trebuit să fie scenariul pentru Iugoslavia. În fond, spune el, cel mai grav lucru este acela de a-i lăsa pe militari să judece politica, în loc, aşa cum e normal, ca politica să fie cea care-i judecă pe militari. Un avertisment lucid al unui gânditor care şi-a făcut din tema celuilalt una din ideile forte nu doar ale lumii de azi, ci ale istoriei umanităţii.