Delaţiunea, în formele ei deseori perverse, a devenit un veritabil sport naţional. Mărturie stă tocmai faptul că ne ocupă aproape tot timpul: nouă, supuşi voluntari dar nu mai puţin culpabili, elucubraţiilor presei servite, cu o râvnă dublată şi alimentată de patimă prin care informaţia sfârşeşte în pură ipocrizie în care adevărul iese obligatoriu cu capul spart.
S-a vorbit şi s-a scris despre o reeditare a acestui păcat datând – şi cu siguranţă ridicat la politică de stat – de pe la mijlocul trecutului secol. Oricât va fi fost uitat huruitul maşinilor securiste descinzând în miez de noapte în casele oamenilor, memoria acelor clipe n-a pierdut şansa de a intra şi a rămâne în Istorie. Iar dacă, aşa cum ne-am cam obişnuit, ne ascundem sub spectrul ticăloşit al vorbei de duh Aşa a fost să fie, pierdem şi dreptul, fie acesta şi intim la clipa de mântuire întru care pretindem că existăm.
Nu mi-au plăcut niciodată delatorii: nici pe vremea copilăriei când ispita unor mărunte năzdrăvănii nu ne ocolea şi când, vreunul dintre noi, dădea fuga la poarta celui împricinat spre a-l denunţa părinţilor. Şi nici mai târziu când, chiar la palierele pretins „intelectuale”, cu perene pretenţii elitiste, delatorii, acei mărunţi şi greu clasificabili omuleţi aşteptau, netulburaţi de morbul vreunei vine, la uşa „şefului” spre a-şi împlini porţia de denunţuri. Li s-a spus nu fără o ticăloşie egală cu profilul lor… „colaboratori”. Când de fapt nu erau decât nişte turnători sadea de care speţa noastră umană n-a dus lipsă, dimpotrivă, din preistorie, a fost suprapopulată.
M-am întrebat deseori asupra naturii acestei porniri. Refuz s-o calific drept „vocaţie”, chiar dacă cine n-a cunoscut, măcar o dată în propriul anturaj, inşi care, victime ale unei insalubre dependenţe precum cea de drog a trăit senzaţia în compania vreunuia din astfel de semeni, că parcă erau făcuţi numai pentru aşa ceva. Pentru a turna. Deseori, pe faţă, cu schepsis, cu o abilitate exemplară, alteori prin şuşoteli a căror voită ambiguitate, mai revoltătoare chiar decât denunţul făţiş, producea un rău încă şi mai mare.
În politică, delaţiunea nu doar că persistă şi intră, din păcate, în chiar jocul – tocmai de aceea considerat fatalmente murdar – normat pe care şi-l declamă şi şi-l asumă. Paravanul „confruntării” (de idei, de programe, de viziuni, aşa cum se pretinde!) nu elimină cu nimic ipoteza uzului delaţiunii. Căci lupta pentru Putere trece aproape mereu dincolo de cadrul filosofiei etice reprezentate de dialectica alterităţii, adică de acea formă în care, apărându-ţi propriile idei şi argumente, îl recunoşti pe celălalt ca pe un egal al tău. Cuvinte prea „mari”, prea „nobile”, mi se poate reproşa. Şi pe bună dreptate. Dar cu repercusiuni infinit mai grave în procesul de otrăvire a mediului social în care viaţa ne distribuie.
Despre riscurile uzului delaţiunii la care s-au expus, în ultimele luni, instituţii de bază ale statului s-a mai vorbit şi scris, am făcut-o şi eu în câteva rânduri. Iată însă că, prin gestul aiuritor al unui deputat, Sebastian Ghiţă, pentru care n-am simţit nicicând altceva decât dispreţul indiferenţei la care m-a obligat anonimatul său absolut (cultural şi, mai ales, uman), de parcă denunţul se depreciase prin uzaj, a apărut şi…autodenunţul. Să ne înţelegem, fără nicio legătură cu vreo nevoie de adevăr, aşadar, nici vorbă că în el s-ar putea identifica vreun rest de „pocăinţă”, adică ceva din nevoia aceea de mântuire pe care o invocam mai sus. Nu, acelaşi joc, încă şi mai murdar, dacă luăm în calcul maniera, momentul, cazuistica pe care le provoacă.
Nu ştiu cât adevăr se află în acuzaţia de plagiat al tezei de doctorat a şefei DNA (nici nu-i mai dau numele, fiindcă, din alte pricini, nu mă interesează profilul ei juridic ori moral!), însă actul de muşamalizare pe care îl aruncă pe piaţa publică individul cu clar profil de puşlama îmi apare ca încă o lovitură bezmetică la temelia felului de a înţelege şi de a înfăptui actul politic la noi.
Despre plagiat am mai scris, relevând, pe de o parte, adevărul trist că el e efect al unei practici atestate într-un sistem deja aproape instituţionalizat de dimensiunea unui cancer care nu mai poate fi tămăduit decât printr-un act de resuscitare a întregului organism, iar pe de altă parte atrăgeam atenţia asupra unui aspect, în opinia mea, de o gravitate cel puţin egală: lipsa de anturaj academic, în sensul aportului de cercetare, atât al majorităţii doctoratelor de la noi, cât şi al onestităţii intelectuale a sutelor de comisii, pentru care aranjamentul de culise substituie aproape orice alt parametru, de rigoare ştiinţifică şi, deopotrivă şi mai ales, de morală.
