Profesorul universitar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, al cărui prorector este, Liviu Papadima, fiul criticului literar Ovidiu Papadima, unul dintre asistenţii lui George Călinescu, a acordat la începutul lunii un interviu in extenso, dar remarcabil, pentru „Tribuna învăţământului”, titrat „Învăţământul nostru a rămas prizonierul unei tulburi căutări de sine”. Atenţia asupra interviului mi-a fost atrasă de rectorul Universităţii din Craiova, profesorul universitar dr. Cezar Ionuţ Spînu, poate şi pentru motivul că instituţia al cărui manager este, de câţiva ani, e citată avantajos. Cum expertiza, s-o numesc astfel, intervievatului, în materie, este una de netăgăduit, ceea ce frapează la lectură rămâne neliniştea lăuntrică, îngemănată cu o luciditate a răspunsurilor, de-a dreptul carteziană.
„Într-un fel, experienţa pandemiei seamănă cu acea «şcoală tradiţională» pe care mulţi încă o preaslăvesc: înveţi de frică şi sunt şanse enorme ca, îndată ce frica dispare, să uiţi tot ce-ai învăţat.” În opinia dascălului universitar, învăţământul superior din România nu a fost cu mult mai avansat decât cel universitar, în ce priveşte capacitatea de a comuta rapid şi eficient pe formule integral digitalizate. A existat, cu siguranţă, şansa unei mai largi racordări la noile tehnologii, atât în rândul profesorilor, cât şi în rândul studenţilor, atât privind dotările, cât şi competenţele de utilizare. Un punct de vedere corect, din punct de vedere logic. Conversia online a activităţilor didactice înseamnă o reconstrucţie a întregului eşafodaj de reguli care alcătuiesc cultura organizaţională a instituţiilor academice; ce înseamnă a fi „prezent” sau „absent” la o anumită activitate, care ar trebui să fie uzanţele comportamentului în sala de curs, absorbită în ecranul computerului, cum se transferă principiile deontologice – corectitudinea, rigoarea, punctualitatea, asumarea, iniţiativa etc. – în interacţiunea digitală şi, nu în ultimul rând, cum se remodelează relaţia profesor-student în noua conjunctură. Mai precizează profesorul universitar Liviu Papadima: „Pe scurt, dacă punem situaţia în ecuaţia pierderi-câştiguri, suspendarea peste noapte a regulilor şi uzuanţelor cu care eram obişnuiţi deopotrivă, profesori şi studenţi, a generat dezorientare, confuzie, haos”. Interesant, dacă nu chiar insolit diagnosticul intervievatului privind şcoala românească de astăzi: „E năucă. Şi nu de azi, de ieri, sau din alte vremuri. Din 1990 încoace, e clar că învăţământul nostru a rămas prizonierul unor tulburi căutări de sine. Chiar dacă anumite puncte de vedere, de fapt teze, ar putea fi contrazise sau amendate prin corective raţionale, clar este că lucrurile s-au precipitat subit. Formula imperativă: „Staţi în casă!” a avut un impact traumatic pentru multe persoane, între aceştia, atât profesori, cât şi elevi şi studenţi, privaţi de libertatea de mişcare. Ceea ce s-a întâmplat în mod fundamental în educaţie, din cauza pandemiei, şi va avea consecinţe şi în viitor, nu ţine de restricţiile impuse pentru a limita contagiunea virusului, nu ţine nici de modul în care persoanele implicate au reacţionat la restricţii, ci, în primul rând, de incapacitatea sistemului şi instituţiilor de a genera seturi noi de reguli adecvate noilor condiţionări. Nişte concluzii trebuiau trase. Una dintre ele vizând instrumentele ce ne stau la îndemână, în perspectiva imediată, alta referitoare la aplicaţiile ce vor fi folosite: Google, WhatsApp, Skype etc. Care abordare e mai adecvată? Nu ştim ce urmează. Poate o… altă „normalitate”. La toate acestea, interviul de referinţă al profesorului universitar Liviu Papadima invită nu doar la reflecţie, ci şi la acţiune imediată.
