Despre Nietzsche şi consideraţiile sale profetice

0
147

mondo-headerProfet indiscutabil al mai tuturor dezastrelor şi aporiilor prin care defunctul secol al XX-lea a marcat sfârşitul modernităţii şi a facilitat trecerea la postmodernitate, în ciuda interesului fără precedent pe care l-au stârnit opera şi destinul său, Friedrich Nietzsche a continuat să sfideze curiozitatea multor exegeţi, fie ei filosofi de profesie, psihologi ori psihanalişti, literaţi ori sociologi. Şi oricând de paradoxal ar părea, dacă exegeza operei a atins dimensiunea unei întregi biblioteci, biografia acestui solitar gânditor conservă încă destule locuri obscure continuând să potenţeze nu puţinele controverse iscate în jurul său încă din timpul straniei sale existenţe.

Un cercetător italian, Massimo Fini, aparţinând generaţiei de intelectuali afirmaţi la începutul anilor ’60 atunci când, în Italia şi în Europa, a explodat ceea ce s-a numit «cazul Nietzsche», a scris şi publicat, anul acesta, o biografie a filosofului, cu titlul Nietzsche, apărută la prestigioasa editură veneţiană Marsilio. Fini a parcurs mai bine de patru decenii lecturând şi scriind despre Nietzsche, îndeosebi în paginile unor publicaţii, printre care «L’Europeo», fiind, totodată, autorul unei lucrări de referinţă, La ragione aveva torto? («Se înşelase raţiunea?»), apărută în 1985.

Printre cele mai evidente merite ale acestei ultime biografii semnate de Massimo Fini recenzenţii au semnalat stilul cursiv, “jurnalistic”, ce face lectura fluentă şi captivantă. Punctul de plecare al acestui demers pare să-l constituie celebra lucrare a lui Janz,Viaţa lui Nietzsche, în trei volume, care, aşa cum se ştie, e mai mult o bogată culegere de materiale documentare decât o biografie. Tocmai valorificând multe din aceste materiale, dar şi propriile investigaţii avansate pe teren (biograful italian a cercetat aproape întreaga “geografie” a existenţei nietzscheene, începând cu Röcken, mica localitate în care s-a născut filosoful), Fini conturează un traiect existenţial documentat, reconstituind un destin singular, marcat de boli, de scandaluri, de solitudine, de misoginism, de relaţii încă ambigue şi azi cu propria soră, de “divorţuri” scandaloase (cu Wagner, în ordine spirituală, cu faimoasa Lou Salomé, în plan sentimental).

Portretul ce se împlineşte la capătul acestui demers decantat cu întregul arsenal al jurnalistului ce ştie să se lase “manipulat” doar de adevărurile documentate pare un “jurnal de bord” al unui destin atipic, un personaj concurând ficţiunea dostoievskiană; astfel, boala misterioasă, miopia aproape de orbire, statura de scund şi gras, mai curând de bondoc, lipsit de agilitate, nenorocos în viaţa erotică, solitar, neînţeles de mamă şi de soră, orfan de tată la numai cinci ani, contestat de proprii maeştri chiar la debutul editorial, suferind de depresiune şi de obsesia sinuciderii, un bărbat anxios care, bântuit de insomnii, abuzează de somnifere; toate acestea contribuie la instituirea doar a unor puţine şi scurte perioade de concentrare şi de luciditate ale filosofului. “Fişa clinică” a lui Nietzsche este atât de alarmantă încât un medic de astăzi nu i-ar da nici o şansă de supravieţuire peste limita a câtorva luni.

Şi totuşi, autorul Genealogiei morale şi al Consideraţiilor inactuale a reuşit să-şi învingă maladiile, fizice dar mai ales pe cele “morale” şi “ideologice”, însă numai până la punctul la care suferinţa s-a cronicizat, iar problema supravieţuirii a căpătat o altă miză, cea a transgresării onticului prin înscrierea sa într-un orizont supra-mundan. Profet fără voie al veacului al XX-lea, Nietzsche i-a putut intui şi anticipa tragediile, pariurile, falsităţile şi mizele eronate, aporiile şi capcanele în care avea să cadă, cu umanitatea sa cu tot, prin confuzia valorilor, subminarea interiorităţii din om, antamarea unor ţinte greşite, fetişizarea raţiunii şi mitizarea progresului, toate constituindu-se, apoi, în tot atâtea atribute tari ale postmodernităţii căreia filosoful i-a putut desemna, în literă şi în spirit, aproape toate manifestările şi consecinţele de care noi încă ne mai minunăm în descoperirea lor, nu o dată ingenuă.