Liberalism vs o dreaptă obsesivă

1
104

Spectrul politic autohton acuză, mai ales în ultimii doi ani, de când cu pierderea alegerilor de către pedeliştii aliniaţi în spatele lui Traian Băsescu, o pretenţie doctrinară care, lipsită de o origine autentică, a căpătat dimensiunea unei maladii. Dreapta – populară în registrul european, în care s-au regăsit formaţiuni mult mai eterogene decât s-a pretins – a devenit aproape o lozincă, un strigăt de luptă ce-a sfârşit prin a-şi anihila, prin supralicitare, ideea vreunei substanţe ideologice.

În ciuda unor opinionişti subjugaţi teoriei „elitiste”, ea însăşi discutate şi discutabile, dezbaterea aceasta, gălăgioasă şi, pe alocuri, scandaloasă, şi-a pierdut pe parcurs un presupus impact în conştiinţa publică, sătulă, de-acum, de astfel de orientări doctrinare.

Redusă la operaţii mai curând schismatice, dezbaterea a atins, în ultimele zile, pragul unor confruntări care par să nu mai aibă nicio legătură cu realitatea vie a Ţării. Imputaţiile, tot mai frecvente şi mai lipsite de sens, aduse social-democraţilor de .. comunism, cu invocări ale unui bolşevism resetat, sunt de un evident ridicol. Din păcate, la nivel doctrinar, la o analiză cât de cât aplicată şi dincolo de frazeologii politicianiste, eventuale diferenţe de oarecare impact nu prea sunt de găsit între liniile pretins programatice, ale celor două orientări. Observaţia este la fel de validă – ba poate şi cu un plus de interes – şi la nivelul „dreptei” europene, întruchipate de PPE. Fiindcă, aşa cum am mai notat şi cu alte prilejuri, coexistă, pe acest front „ideologic”, formaţiuni pentru care populismul e un cal de bătaie cu mult peste nivelul adversarilor socialişti, iar efuziunile de extracţie naţionalistă (a se vedea formaţiunea ce guvernează la Budapesta) merg dincolo de… extreme.

În acest context, congresul liberalilor – ai lui Johannis, dar nu şi ai lui Crin Antonescu (?!) – n-a adus nicio surpriză majoră, nicio modificare de structură şi, mai ales, niciuna de… discurs. Ceea ce s-a putut însă constata cu o lejeritate ce-a caracterizat, de la un cap la altul, dezbaterile a fost spectrul unor aranjamente, a unor orchestrări amintind de „sinistrele” congrese ceauşiste. N-o spunem noi, au spus-o chiar unii dintre participanţi relevând circulaţia unor „bileţele” cu nume şi prenume, dar şi atmosfera oarecum triumfalistă, din care n-au lipsit nici patetisme ale unei retorici îmbălsămate.

Însă problema reală cu care se vor confrunta liberalii nu este aceasta: ori numai aceasta. Ea s-a profilat deja pe linia, altminteri anticipată de mulţi, analişti ori lideri din interior, a confruntării cu.pedeliştii. Şi nici nu mai poate fi vorba de vreo dispută de natură doctrinară, ci doar de interese de grup, alimentate din plin în cadrul schismelor ce s-au anunţat.

Aşa că invocările „dreptei”, subsumând de data asta, un liberalism european de care, altminteri liderii PNL s-au şi despărţit, mi s-au părut nişte reacţii discursive de o crasă banalitate. Şi, probabil, inutile în viitorul unui front, al „dreptei”, în care orgoliile vor trasa, cu siguranţă mai mult decât orice axiome doctrinare, spectrul unor orientări în care confuzia este regulă, iar nu excepţie.

1 COMENTARIU

Comments are closed.