Prezenţi au fost doar patru pretendenţi la „preşedinţie” – Jean Claude Juncker, Martin Schulz, Guy Verhofstadt şi Franziska Keller – la prima dezbatere, luni seara, de 90 de minute, organizată de Universitatea din Maastricht (Olanda), în parteneriat cu European Youth Forum, retransmisă de Euronews, în 13 limbi. O confruntare menită a permite pretendenţilor la preşedinţia Comisiei Europene a se adresa celor 400 de milioane de electori europeni premergător alegerilor din 22-25 mai a.c., în cele 28 de ţări UE. Trei au fost temele abordate – economie, afaceri internaţionale şi viitorul UE. Pe marginea acestora s-a nuanţat, încât s-a discutat inclusiv de imigraţia controlată. Martin Schulz a spus, de pildă, că imigraţia „va fi una din priorităţile sale” în cadrul accederii în fruntea CE. În materie economică, candidaţii au căzut de acord asupra necesităţii de a se trece de la criză şi austeritate la relansare şi crearea de locuri de muncă. Identificarea succesorului conservatorului portughez Jose Manuel Barosso este, de fapt, una din mizele alegerile europene de luna viitoare. Până acum, alegerea preşedintelui Comisiei Europene era o prerogativă a şefilor de stat şi de guvern din UE. Prin Tratatul de la Lisabona, din 2009, şefii de stat şi de guvern trebuie să ţină cont de configuraţia Parlamentului European, candidatul urmând a fi aprobat cu majoritatea membrilor, adică minimum 376 eurodeputaţi din 757. Ultimele sondaje dau PPE şi PES în frunte, foarte apropiate unul de altul, încât Jean Claude Juncker şi Martin Schulz fac figură de favoriţi în a-i succede lui Jose Manuel Barosso. Dar şi fostul premier belgian, Guy Verhofstadt, (ALDE) nu se consideră în afara jocului, după cum nici PPE şi nici PES nu vor atinge o majoritate absolută. Dacă prima dezbatere a fost una liniştită, poate şi prin absenţa grecului Alexis Tsipras (Partidul stângii europene), nu este cert că şi următoarea va fi la fel, Uniunea Europeană fiind considerată, de eurosceptici, inguvernabilă, „machiavelică”, risipitoare. Mai clar, moştenirea lăsată de actualul executiv nu este deloc de invidiat, Europa fiind considerată una a multinaţionalelor, a marilor antreprize şi a băncilor. Mai exact, Uniunea Europeană trebuie redesenată pentru a deveni mai modernă, mai flexibilă, mai puţin centralizată, ţările componente urmând a-şi prezerva competenţele într-o serie de domenii precum sănătatea, transportul public şi nu numai. Fiindcă elemente de suveranitate, precum legislaţia internă, moneda, frontierele structurează democraţia. Să mai spunem că Uniunea Europeană se află în faţa puseului „anti”. Escaladarea Frontului Naţional (FN) din Franţa în sondaje, după figura făcută la alegerile municipale, conferă serioase frisoane. Cu familia Le Pen se simt pe teren comun formaţiunile suveraniste, antiliberale, naţionaliste sau eurofobe. Alternativa pentru Germania, Mişcarea 5 Stele, a populistului italian Beppe Grillo, sau formaţiunea Syriza din Grecia n-au fost prezente până acum în hemiciclu, dar pot ajunge după 25 mai. Spania, Portugalia, Irlanda, dar şi România sunt excepţii paradoxale, în sensul că n-au născut mişcări comparabile, surmontând criza economică prelungită. Parlamentul European ales în 2009 a contat doar pe 10% eurosceptici, din care un sfert aparţinea grupului Stângii Unitare Europene şi două sferturi ataşate grupului Europa Libertăţii. Dar cu noile partide contestatare s-ar putea ajunge la 20% (adică 150 de locuri din 757). Şi poate chiar la 25%, adică 190 de locuri. Dacă Europa vrea să funcţioneze ca o putere, ea trebuie să se exprime coerent în plan economic, al apărării şi cel al monedei. Parafrazându-l pe Andrei Malraux, „Europa de mâine va fi democratică şi solidară sau nu va fi deloc”.
