Gheorghe Mihail, scriitorul slătinean autolivrat Craiovei de câţiva ani, aparţine acelei rare seminţii de cărturari pe care imposibila tranziţie a societăţii noastre printr-un tunel încă fumigen l-a supus unor convertiri şi reconvertiri cu ecou într-un destin cvasi-inclasificabil. Doctor – şi de ani buni – universitar în economie, s-a trezit, prin tulburaţii ani ’90, chiar şi protagonist politic prin urbea natală, nedepăşind, surclasat, ca mulţi alţii, de inocenţa unor entuziasme condamnate la ruină.
Iubitor de frumos şi, în tihna unei vocaţii în continuă iscodire, scria deja, pagini lirice, cioburi de proză încadrabile în forme de tablete plutind între sagacitatea argheziană şi verbozitatea metaforizantă a lui Fănuş Neagru şi o făcea pe cont propriu, asociindu-şi, astfel, un gust al modestiei ce-i este şi acum propriu.
Imprevizibilul ne joacă, uneori, destinul, iar tânărul, pe atunci, Gheorghe Mihail, n-avea să fie ocolit: întâlnirea, transformată apoi într-o amiciţie ca de la discipol la magister, cu criticul şi istoricul literar Al. Piru avea să se transforme într-un punct de răscruce, cu o dublă semnificaţie. Pe de o parte, prilejul, pentru junele disimulat printre ciorne sustrase unei validări publice, de a primi confirmarea unei autorităţi că actul său creativ era indiscutabil o opţiune gravă şi perenă; pe de alta, disponibilitatea de a se lăsa modelat de un cărturar pe care, oricum intrat demult în panoplia sa de figuri emblematice, avea să şi-l asume în calitate de formator de destin literar. Şi uman. E vorba de regretatul Al. Piru, a cărui stăruinţă – bag seamă – nu doar că i-a conservat vie acea vocaţie creativă, dar i-a impus, aproape, şi un fel de program.
I-am citit cu ceva timp în urmă lucrările editoriale: poeme distribuite într-o evidentă diversitate tonală, oscilând între presiuni neoexpresioniste „amendate” de conjecturi locale şi un accent ludic, în care seducţia oralităţii tonifică gustul onticului în umbra unei dâre preluate din gândirea recentă; „proze” (mai exact întâmplări din imediatul insidios) în care spiritul contemplativ rafinează percepţia unor peisaje, deseori în tradiţia unui fabulos etnologic; „cugetări” – nu în ordinea panseismului academic, ci mai ales a unei „sancţionări”, de cele mai multe ori filtrate printr-o abia perceptibilă ironie, dar nu mai puţin suculentă, a mentalităţilor („năravuri”, într-o aproximare de bizantinism jovial) uitate în firidele memoriei.
Un scriitor a cărui singularitate nu-i iartă supraplinul de modestie: scriitura sa nu este una a …supravieţuirii”, n-are nimic din vreun orgoliu „demiurgic”, prezent jenant demult în lumea breslei, pare imun la spectaculosul mediatic şi, deci, sustras modei experimentalismelor stilistice; e viu, pe măsura unicului orgoliu asumat, acela de a lăsa urme ale contiguităţii unei conştiinţe scormonitoare prin magma propriei vieţi şi a propriei istorii, mai mari ori mai mici, pe care o traversează cu sentimentul irepresiv de a da seamă, sieşi şi celorlalţi, de ceea ce simte şi gândeşte. Nu judecă, nu califică: descrie, ia act, nimbează, cu inteligenţă şi o genuitate jucată, tot ceea ce îi insolitează existenţa.
Constat, la Gheorghe Mihail, o căutare a acelui loc dureros în care trăitul se lasă ademenit de incidenţa unei sapienţe pe care haoticul precipitat al cotidianului nostru o declină cu o sârguinţă vinovată.
